Iov cap. 29.
Iov de altădată

Iov a luat cuvântul și a zis:
”Oh! ... De-aș fi ca lunile trecute,
Ca-n zilele, când mă păzea Dumnezeu,
Și nu ca acum, când El mânia-și ascute
Ci ca atunci când candela sa
Strălucea deasupra capului meu! ! ...
Sunt căzut la pământ ca un nevrednic

De când, lumina Lui, care mă călăuzea în întuneric,
A îndepărtat-o un moment Dumnezeu.
Cum nu sunt ca în zilele tinereții
Când veghea El peste cortul meu? ...
Când DOMNUL era cu mine,
Și copiii mei, fericiți erau
Și-mprejurul cortului meu bucuroși se jucau! ! ...

Când pașii mi se scăldau în smântână,

Și untdelemnul din stâncă, pâraie Curgea-n pe-a mea mână,
Când, dacă ieșeam la poarta cetății,
Sau îmi pregăteam un scaun în piață,
Tinerii se trăgeau înapoi, spre scuare,
Și bătrânii se ridicau în picioare
Mai marii, cuvântările-și opreau,

Cu mâinile gura își astupau! ...
Glasul căpeteniilor amuțea,
Limba lor de cerul gurii se lipea,
Urechea care mă auzea,
Om fericit, mă numea
Și ochiul care mă vedea
Acela degrabă mă mărturisea! ...

Fiindcă eliberam pe săracul, care
Cerea ajutor,
Și ajutor eram, orfanului umilit
Totdeauna mâinile mele, l-au sprijinit
Binecuvântarea celui ce pierea,
Peste mine se răsfrângea
Făceam pe văduvă, bucuroasă de
Sprijinul meu,
Și-n toate acestea lucra Dumnezeu! ! ! ...

El lucra și binecuvânta
Mă îmbrăcam, cu dreptatea
Și ea, totdeauna mă învelea,
Judecata mea. îngrijea de orfan
Ea îmi era manta și turban,
Orbului ochi îi eram,
Și picior celui șchiop.

Cu drag, tată celor nevoiași
Îndrumător celor credincioși,
Cauza celui necunoscut, cercetam,
Falca celui nedrept, o rupeam! ...
Și prada dintre dinți i-o smulgeam,
Și-atunci îmi ziceam tot timpul
”-În cuibul meu voi muri și anii-mi vor fi ca nisipul

Apa, va pătrunde, în rădăcinile mele
Și roua de pe crengi, noaptea doarme sub stele,
Slava mea, va-nverzi ne-ncetat! ... ”,
Și arcul din mâna mea, va înflori îndat
Oamenii mă ascultau și așteptau
Și-naintea sfatului meu tăceau

După cuvântarea mea
Niciunul nu comenta,
Cuvântul meu le pare,
Rouă binefăcătoare...
Mă așteptau, cum așteptau, ploaia
Deschideau gura, ca să-l primească
Ca pe mana cerească...

Când descurajați plângeau,
Le zâmbeam și ei zâmbeau,
Căci, nu puteau îndepărta,
Seninul de pe fața mea...
Eu calea le-o alegeam,
Și-n fruntea lor mă așezam,
Eram ca un împărat conducând o oștire
Și-i mângâiam în întristare și prigonire...

Blându Ioan
05.05. 2026.