La masa Ta stau, Doamne, tulburat,
Cu praful drumului pe-a mea ființă,
Cum poate Domnul slavei aplecat
Să spele lutul plin de neputință?

„Nu, Doamne, nu!” mândria a vorbit
Temându-se de dragostea prea mare;
Dar glasul Tău a coborât smerit:
„De nu te spăl, nu ai cu Mine parte.”

Se frânge-n mine zidul ridicat,
Mândria cade-n pulbere tăcută,
Îți dau trecutul meu întunecat
Și rana grea de vină neștiută.

Izvor de har coboară iar și iar,
Spălând adânc a inimii cărare,
Iar sufletul, de lacrimi plin de jar
Se naște nou sub marea îndurare.

Îmi speli și pașii rătăciți prin nopți,
Și ștergi rușinea drumurilor mele;
În timp ce îmi închizi atâtea porți
Deschizi pe cea ce duce printre stele.

Ștergarul sfânt îmi leagă rana lin,
Când inima de lume e zdrobită;
Iar lutul meu, ce e de sine plin
Primește pacea Ta neprețuită.

Și-nvăț smerit să calc pe pașii Tăi,
Să las în urmă drumul de țărână,
Căci numai Tu îndrumi pe cei căzuți
Prin harul Tău, pe drumul de lumină.

Spală-mi din nou cărarea inimii,
Când lumea iarăși peste mine-apasă,
Să am cu Tine parte-n veșnicii
Și loc smerit cu tine azi Ta masă.

Dany Căpătan