Din pădurea de salcâmi,
Se aleg doar pomii buni,
Ce sunt gata de tăiere,
Chiar când plini sunt de putere,
Nu e rost de putregai,
Care arde ca un pai,
Doar așa focul e tare
Și căldura este mare.

Dar cu tine, măi române,
Pân` la urmă, cum rămâne?
Vrei să stai în vântul vieții
Și în roua dimineții?
Sau vrei tu să dai căldură
Și iubire-în loc de ură,
Prin Isus, al nostru Soare
Dintr-o lume arzătoare?

Cade ploaia pe tăcute,
Dar, securea, tot se-ascute
Să doboare mulți copaci,
Din ei, focuri ca să faci.
Vrei să scapi de-al vieții ger
Și aștepți călduri din cer,
Tu vrei soarele să-l ai,
Dar, la schimb, nimic să dai.

Cad salcâmii la pământ,
Unii, doborâți de vânt,
Pe-alții, drujba îi răpune,
Chiar cu rădăcini mai bune.
Și noi, suntem toți salcâmi,
Unii răi, alții mai buni
Și toți vom cădea odată,
Când suflarea va fi luată.

Unii, suntem verzi sub soare,
Alții, uscați din picioare,
Stăm cu crengile deschise
Și tot făurim la vise,
Dar, oricât am fi de tari,
Noi nu suntem seculari
Și, uităm că suntem plini
Doar de țepi și mărăcini.

De mi-e dat salcâm să fiu,
Măcar să arăt că-s viu,
Să fac roade pentru Miel,
Ca să pască brebenel
Și, cât voi sta în picioare,
Dragostea să-mi fie mare
Pentru Domnul meu, Isus,
Pădurarul de nespus.