Trezire și Chemare

1
Visam un somn ce veșnic pare-a fi,
Un pat de liniști calde, ne-ntrerupt,
Și ca un vultur liber mă simți,
Spre cerul clar, cu pieptul larg umplut.
O lume-n care totul e-mplinit,
Și bucuria-i singurul tumult,
Un cânt divin, etern, neistovit,
Pe care-n suflet, tainic, îl ascult.

2
Dar un șoc crunt, un fulger ascuțit,
M-a smuls din zborul cald și glorios,
Perdeaua dulce-n două s-a-mpărțit,
Și-am dat de-un univers întors pe dos.
Iluzia s-a stins, s-a spulberat,
Lăsând în urmă gol și ochi uimiți,
Pe câmpul rece, trist și-nghețat,
Al anilor de trudă-nsingurați.

3
În subteranul lumii-nțepenit,
De lanțuri grele, de un plumb amar,
Omenia-i deșert nelocuit,
Și-n ochi citești invidie, nu har.
E-o lume surdă, rece și opacă,
Unde esența-n umbră s-a pierdut,
Și fiecare poartă o teacă
Pe inima ce-a încetat să-ndure, mut.

4
Și-n centru, un amețitor vârtej,
Se-nvârte-n gol, cu-aceeași melodie,
Ce macină ființa și-o omoară:
„Eu sunt mai bun!” – ce cruntă nebunie.

Îți seacă vlaga, stinge-orice chemare,
Și storci din alții, plin de-amar venin,
Ultima picătură de acceptare,
Crezând că-ți umpli golul tău hain.

5
Dar vine-o voce blândă, se îmbie,
Să lași cărarea lumii bătucită,
Să guști din apa limpede și vie,
Și să primești o haină-nveșmântată.
„Te-mbie la o nouă temelie,
Primește undelemnul mântuirii,
Având o țintă, nu o datorie,
Pe drumul nou-nflorit al iubirii.”

6
Iubește, deci, și uită să compari,
Căci judecata mințile desparte;
Lăsați ulciorul plin de dragi comori,
Să curgă-n inimi, nu să stea deoparte.
Uniți veți da din preaplinul ce vine,
Cu scutul dragostei de necuprins,
Altfel, te-ntorci la umbrele haine,
La drogul morii ce din nou te-a prins.