Biruinta celui obosit!
Obosit pe a sa cale, cu ochi goi și răni cumplite,
Trist mergea un biet creștin, întâlnind multe ispite.
Și mergând spre veșnicie pe-al său drum de biruință,
Trist își lasă ochii în jos, obosit…plin de căință!

A sa inimă din piept, plină e de răni, de amar,
Umeris împovărați și bătuți de-al lumii zar!
Se opri puțin o clipă și privi în jur mirat,
Cum aleargă omenirea în goană mare spre păcat.

Mare este a lui mirare, că cărarea lor cea lată
Presărată-i cu lumini șii cu flori încununată.
Cum culori și voioșie licăresc în mii de unde,
Și îndată o tristețe drept în suflet îl pătrunde.

-Cum se face că cărarea care știu că duce-n cer
Este plină de pietriș, sunt mulți spini, o, ce mister!
Și cărarea care-i lată și conduce chiar la moarte
E de flori încununată, toți de zâmbete au parte!

Și-așa gândind creștinul, în al său suflet pribeag,
Îi apăre îndoiala că există un alt meleag!
– „Nu fi așa naiv, creștine”, aude o voce dulce,
„Nu există altă viață, nu există nicio punte.

-De ce ți-ai alege spinii, disciplina cu durere,
Și nu vrei să guști din viață, unde-i sevă și plăcere! ?
-De ce risipești tu anii pentru-un scop îndepărtat,
Și de ce ești așa sigur ca-i fi fiu de împărat?

Bucură-te aici și-acum, mâine poate nu se știe
De vei fi în asta viață, gustă acum din bucurie!”
Dintr-odată bietul suflet își imaginează o clipă
Cum ar fi să schimbe totul, atras dulce de ispită.

Cum ar să schimbe drumul, să aleagă altă cale,
Dar rapid își vine-n fire, zdruncinat pe-a vieții vale.
Căci în suflet Duhul spune: „Fii atent, eu sunt cu tine,
Nu privi în jur cu jind, căci ei merg toți spre ruine.

Sus privirea, luptă întruna, să fii tare-n orice clipă,
Pune-n mintea ta Cuvântul, ca să învingi orice ispită.”
– Și-așa Duhul Divin îl îmbărbătează întruna
Să nu-și piardă bucuria, să nu-și piardă el cununa!

Și porni din nou creștinul pe-a sa cale spre etern,
Cu alt dor, cu altă forță merge iar printr-un infern!
Orice flacără ce-l arde, Duhul Sfânt îi amintește
Că lucrează în el răbdarea, tot ce nu îl nimicește.

Și aceasta roadă bună ce creștinul o rodește
Îi dă forță și tărie și în suflet îl călește!
Și citind mereu Cuvântul, care-i viața și credința,
Zi de zi el luptă întruna pentru a vieții biruință!

Cade des dar se ridică, focul arde în privire,
Și curând o parte-a vieții e pierdută-n amintire!
Dar privirea lui de ostaș este în față, înaintează,
Multe ori e obosit, se târăște, nu pledează!

Cel mai des luptă cu sine, și aceasta-i cel mai greu,
Zi de zi el își omoară totul ce înseamnă „eu”.
Și atunci, o, ce durere, cea mai grea, cea mai cumplită,
Să te lupți cu tine însuți ca să nu cazi în ispită.

Să tai răul cu Cuvântul, ce-i înfiripat în fire,
Să zdrobești tot ce-i mândrie, ce te duce-n rătăcire.
Și-așa, însângerat, plin de răni, plin de durere,
El ridică ochii în sus și primește iar putere!

Și rodește și mai mult, roada Duhului de viață,
Și-așa e mai puternic, nu-l înfrică nicio ceață!
Eul lui e omorât, zi de zi el se hrănește
Cu Cuvântul ce-i sfințit, ce-i dă viață și-l crește!

Astfel echipat la luptă, multe ori cu răni în piept,
A ales creștinul nostru să pășească înțelept!
Și mergând așa prin lume, dintr-odată ce zărește?
Căci finalul e la ușă, și-a lui inimă se oprește.

Se oprește lupta aspră, iată ceasul nu mai bate,
Timpul nu mai este timp, este înghițit de moarte!
Trupul lui cel obosit de vremi crude și de ploi
Este dus și îngropat unde nu mai sunt nevoi!

Dar ce-i duh e viu, nu moare, iată-l dus spre nori de slavă,
Și-atunci creștinul nostru vede altfel lumea oarbă!
Vede clar ce-i adevărul, vede scopul lui frumos
Și pe norii plini de slavă îl zărește pe Hristos!

Ochii lui au bucuria de-a-L vedea pe Cel ce-i Sfânt,
Ce îl ia cu Sine-n slavă, dăruindu-i alb veșmânt!
Și deodată își dă seama că abia acum începe
Viața cea adevărată, care firea n-o percepe!

Și abia acum el știe că nu poate pune-aproape
Bucuriile eterne cu a sa luptă grea din moarte!
Și privind înspre pământ vede calea cea ce-i lată,
Cum, de fapt, e-o cale neagră, cu-o bucurie moartă.

E un fals, o înșelăciune, ca să tragă omenirea
Să nu guste biruința, dar să guste nimicirea!
Și-apoi vede spre final că-i o groapă așa de mare
Unde se avântă mii, în zdrobire, și-n pierzare!

Și-apoi vede calea îngustă, ce-i părea cândva spinoasă,
Dar acum o vede altfel – vai, o, calea așa frumoasă!
Vede clar cum mulți creștini, cum era și el în lume,
Luptă ca să-ajungă-n slavă, luptă pentru-un nou nume!

Și acum el vede lupta cu alți ochi și cu uimire,
Cum se îmbracă credincioșii tot mai mult în licărire.
Cum în suflet ei au pace, chiar de sunt răniți mereu,
Și el vede cum pe drum sunt conduși de Dumnezeu!

Vede cum al Său Duh Sfânt nu-i lasă nicio clipă,
Îi ajută iar și iar să învingă orice frică!
Și acum el înțelege, vede tot tabloul clar,
Și se minunează întruna de iubirea Lui prin Har!

Și își spune că efortul e prea mic, prea neînsemnat
Ca să stea o veșnicie lângă veșnicul Împărat!
Și o da… are dreptate, n-a ajuns în veșnicie
C-a știut să se învingă, c-a învins tot ce-i mândrie!

Ci el a ajuns acolo pentru că Hristos – iubirea –
S-a zdrobit cândva pe Sine să ne-aducă mântuirea!
Că Acel ce-i Sfânt, ce-i viața, ce e Rege neîntrecut,
S-a smerit atât de mult, S-a zdrobit ca vas de lut!

Și crezând în El oricine va putea gusta din viață,
Căci Iubitul Miel, Mesia, risipită orice ceață!
Crucea Lui e chiar ușoară, și-al Lui jug nu este greu,
Drumul cel ce ți pare aspru duce chiar la Dumnezeu!

Și-ajunși acolo în slavă, noi avem un Avocat,
Ce prin propriul Său sânge ne-a spălat de-orice păcat!
Suntem carne, mult greșim, dar El n-a greșit vreodată,
De aceea al Său sânge a spălat pe veci ce-i pată!

Ca să nu ajungi vreodată să guști moartea în veșnicie,
Iată, azi mai ai o șansă să trăiești credința vie!
Dacă ai obosit pe cale, nu poți să înaintezi,
Strânge-n rugăciuni putere și nicicând să nu cedezi!

Căci ce-i viața ta, creștine, e un abur, o clipeală,
Că te-așteaptă o veșnicie, să nu ai nicio îndoială!
Azi ai șansa care mulți au pierdut-o pe vecie
Să se-ntoarcă cu căință la Acel ce-i apa vie!

Să trăiască iar credința cu alt dor, cu bucurie!
Căci puțin a mai rămas și pășim în veșnicie!
Și-acolo doar culegem ceea ce-am trăit odată,
Nu sta rece, El te-așteaptă cu-o haină ce-i curată!

Dă-I Lui toată murdăria, tot ce-ai strâns, tot ce-ai lucrat,
Și Isus ți-a da în schimb tot la ce nici n-ai visat!
Plata grea demult e dată, e plătită cu sfânt sânge!
Și-acel ce-acceptă darul pe vecie nu va plânge!