Cu cât mă trec în omul din-afară,
Cu-atât pe dinăuntru-i primăvară...

Cu cât îmbătrânesc, mă-nțelepțesc:
Plăcere-n bani și-n titluri nu-mi găsesc.

Doar Isus îmi e Viața-Învierea,
Iar ființele dragi îmi sunt averea!

Cu cât cicatrici în trup m-au crestat,
În omul lăuntric m-am înălțat!

Nu îmi fac lifting, fața de-i ridată,
Mărturisește despre viața-mi toată:

C-am plâns, c-am râs, căci multe am trăit,
Am învățat și am muncit și am iubit!

Cu cât încărunțesc, într-adevăr,
Albesc și-n suflet, nu numai la păr!

Și fiindcă-mbătrânesc, este normal
Să am prieteni mai puțini, din an în an!

Rămân: Cel mai loial Amic-Cristos,
Prieten pe viață-soțul credincios!

Și fiindcă anii trec, dispar în ceață,
În cei rămași, gust pe deplin din Viață!

Cred că n-am savurat din ceaiul vieții
Chiar mierea ce-a rămas pe fundul ceștii!

În ultime decenii, cu pace, tot mai sfânt,
Trăiești cel mai bun timp de pe pământ!

N-aspiri să fii iar june zbuciumat,
Cu-nțelepciunea de-azi ești împăcat!

Cu evlavie, faci din gratitudine,
Tot mulțumind în rugi-o atitudine!

Și-aștepți să bei din apa tinereții,
De la Isus, ce-ți este Pomul Vieții!