Știu… e greu. Și-n piept apasă
O teamă care nu mai pleacă,
Iar viața pare tot mai rece,
Iar inima — din zi în zi, mai seacă.

Dar spune-mi… merită tăcerea
Când glasul tău e plin de dor?
Când știi că-n ceruri e-o putere
Ce-ți poate da din nou zbor?

De ce să stai în praf și umbră,
Când cerul te așteaptă sus?
De ce să plângi sub grea povară,
Când totul poate fi condus… de Sus?

Astăzi e ziua — nu e alta,
E clipa-n care poți porni.
Să-ți scuturi praful de pe aripi,
Să crezi din nou… și să iubești, și să trăiești, și să fii!

Să lupți cu lacrima în gene,
Dar cu nădejdea ca stea vie,
Și să aștepți, în liniștea adâncă,
Ajutorul ce din slavă vine și învie.

El te cunoaște — da, pe tine,
Cu tot ce-ai spus, cu tot ce-ai plâns,
Cu răni ascunse, visuri frânte,
Cu doruri ce s-au stins, s-au stins…

Dar tot El vrea să te ridice,
Să te cuprindă părintește,
Să-ți pună pașii pe cărarea
Ce duce-n Țara cea cerească, liniștită, nepământească.

Te iubește mai presus de stele,
Mai mult decât poți înțelege.
Nu ești uitat — tu ești al Lui,
Și brațul Lui nicicând nu șovăie, nu fuge.

Scoală-te! Lasă-ți toată frica,
Căci nu ești singur în furtuni —
Ai un Părinte care-n taină
Mișcă oceane, mișcă lumi.