Într-un colț de oraș, într-un magazin strâmt,
Printre lucruri banale, fără rost și avânt,
Un bărbat rătăcea, cu privirea-ntristat,
Când în spatele tejghelei... Dumnezeu a oftat.

Nu avea aur, nici sclipiri orbitoare,
Nici vitrine cu prețuri ori oferte tentatoare.
Avea doar privirea senină și caldă
Și-un zâmbet ce liniștea gândul ce-ți scaldă.

– Ce vinzi? – a-ntrebat omul, parcă trezit
Dintr-un vis sau din timpul ce l-a amețit.
– Ce dorește inima ta? – a rostit blajin,
Cu glasul ca vântul ce suflă-n senin.

– Vreau pace, iubire, și-un dor de iertare,
O lume curată, fără ură și-ntristare.
Vreau liniște-n suflet, și gândul să-mi zboare
Fără teamă de moarte, de durere, de soare...

Atunci Dumnezeu a zâmbit încetișor:
– Nu dau roade coapte, fiule călător.
Nu vând fericirea, nici pacea deplină,
Dar îți dau semințe. Răsădește lumină.

Plantează cu grijă, udă-le cu speranță,
Cu fapte, cu vise, cu credință și-nfruntare.
Fructele vin, dar nu-s de vânzare –
Sunt rodul iubirii, născut din răbdare.

Și-a plecat bărbatul cu pași cumpătați,
Nu cu brațele pline, ci cu ochii schimbați.
Căci în taina divină, a învățat smerit:
Ce visezi să primești… mai întâi ai de sădit. ‬