Copilul de sub cer
autor: Nichifor Nicu
05/06/2025. ora: 23:50

Copilul de sub cer e-al nimănui,
N-a învățat ce-nseamnă „acasă”.
Cu ochii goi, umblând numa’ hai-hui,
A învățat că viața nu-i frumoasă.

N-a fost legănat în zori și cânt,
Nici mângâiat pe frunte de o mamă.
El a crescut prin viscol și prin vânt
Și-a trăit copilăria într-o dramă.

Pe lângă ziduri vechi, cu pași stingheri,
El caută-n gunoaie ziua-ntreagă
Un rest de pâine... Dar lacrimi și dureri
Îi zdruncină ființa lui pribeagă.

Când alții învățau să scrie „dor”,
El desena în praf speranțe oarbe.
Când alții au crescut în sărbători,
El și-a descris durerea în silabe.

A plâns ca cerul, a urlat ca vântul,
S-a spovedit în somn lui Dumnezeu.
Și-a învățat de mic să uite cântul,
Căci i-a fost frig și tare i-a fost greu.

Și lumea trece, îl privește-n silă,
Îi spune „cerșetor” sau „parazit”,
Dar nimeni nu-i întinde o pastilă
Spre rana ce în suflet i-a-nflorit.

Va crește, da... cu pumnii încleștați,
Și va lovi cu pumnii în vitrine.
Va da în cap acelor neajutorați,
Căci n-o să aibă să mănânce-o pâine.

Dar poate... poate-un suflet va veni
Să-l vadă nu cum e, ci cum putea să fie,
Să-i spună: „Nu-i târziu, tu poți trăi!”
Și-atunci, din colb, va încolți o mărturie.

Copilul de sub cer e-al nimănui,
Iar el trăiește-n praful de sub soare.
Și dacă un cuvânt frumos nu știi să-i spui,
Oferă-i doar o pâine, că nu doare.

Poate, cândva, din haos și noroi,
Se va-nălța un om cu fruntea dreaptă.
Și chiar de-a fost ascuns de vânt și ploi,
Poate-nflori când inima așteaptă.

Că-n fiecare chip murdar și slab
Se-ascunde-un om cu-o inimă-ndrăzneață.
Iar vina nu-i a lui că-i trist, beteag,
Ci-a noastră, că nu-i spunem despre viață.

Iar tu, cel care treci nepăsător,
Gândește-te ce-ai făce-n locul lui.
Copilul ăsta nu-i un cerșetor,
E un suflet, e trimisul Domnului.