Din pulberea lumii, viața tresare,
Plăpândă, aplecată sub raza de soare...
Și crește, timid, biruind prin nevoi,
Pe-ntinsuri de zile, de nopți și de ploi.

Tot astfel copiii sunt ramuri ce curg
Din zarea iubirii, spre sori îndelung...
Purtând în lăstari viața toată cu ei,
Prin ei vom fi mâine, prin ei suntem ieri.

Ne pierdem în ei, regăsindu-ne țelul,
Apunem în ei spre un alt răsărit...
Aducem, prin ei, lumii-ntregi viitorul,
Căci, dulce, prin ei, Dumnezeu ne-a zâmbit!

Așa cum o floare se-mbracă-n petale,
Sub zări însorite, ferită de-ngheț,
Tot astfel, copiii-și vor crește, spre soare,
Noi aripi iubirii, podoabe de preț.

Zbura-vor, apoi, peste-ntinse hotare,
Din glastra luminii în care-au crescut!
Picta-vor, în zbor, lumi întregi viitoare,
Cu-aceleași valori ce în ei am țesut.

Feriți, dar, copiii, de-al urii răsunet,
Sădiți-i-n grădina iubirii din voi!
Udați-i cu pace și cântec, și zâmbet,
Ca dar veșniciei și lumii - comori!

Vor crește, dar, falnici, spre visul de mâine,
Purtând în ei chipul iubirii din noi.
Vor fi lumii reazim, vor fi lumii pâine,
Sub șiruri de zile, de nopți și de ploi.

Deci, zborul lor firav nu-l frângeți pe drum,
Călcând peste vise, făcându-le scrum...
Lipiți-i de suflet, ca viața din voi,
Sădind în ei Chipul ce-l vreți lumii noi!

Vă pierdeți în ei, regăsindu-vă țelul,
Apuneți în ei, spre un alt răsărit...
Aduceți, prin ei, lumii-ntregi viitorul,
Căci, dulce, prin ei, Dumnezeu v-a zâmbit!