Vai, ce-a ajuns creștinul, când o măicuță orfană
Aude odat’ pe an că i se zice „mamă”,
Când plâng sărmanii-n drum cerșind un colț de pâine
Și nu au alinare decât un biet de câine.

Vai, ce-a ajuns creștinul, când mor bolnavii-n case
Iar noi trăim cu zâmbet și mesele pompoase,
Când un bătrân tânjește de-o vizită-n azil
Privind cu ochii-n lacrimi prin geam ca un copil.

Vai, ce-a ajuns creștinul, când plâng atâți de foame
Copii abandonați pe drumuri de-a lor mame,
Când haină le e vremea și încălțăminte gerul,
Iar eu, iar tu, iar noi ne umplem frigiderul.

Vai, ce-a ajuns creștinul, când pasul lui grăbit
Nu se oprește o clipă la cel ce-i necăjit,
Nici nu se mai gândește: „Pot fi o mângâiere!”
A spune o vorbă bună nu-ți trebuie avere.

Vai, ce-a ajuns creștinul în vremea de pe urmă
Când dragostea eternă a luat efect de turmă,
Când „Eu” mai sus de toate și-n urmă Dumnezeu,
Uitând că-ntâi de toate, întâi e Dumnezeu!