Inflăcărează-ți darul și lasă doica lumii
Ce-ți risipește averea și îți golește pumnii,
Pe brațe ea te poartă un timp, apoi te aruncă
Și-ți scoate amândoi ochii când pe genunchi te culcă.
Îți frânge în drum piciorul, lăsându-te olog,
Iar vasul plin cu smirnă îl va preface-n ciob.

Inflăcărează-ți darul să poți să fii străjerul,
Atunci când ți-aduce jertfa să se deschidă cerul,
Și ruga, chiar de-i murmur, cum Ana s-a rugat,
Privit de la-nălțime să fii chiar judecat.
Tu nu cârti, ci ascultă, glasul duios e-n ușă,
Și inima-ți zdrobită, mâhnită și distrusă
Primi-va mângâiere și untdelemn în vas,
Să poți să fii lumină în vremea ce-a rămas.

Inflăcărează-ți darul, căci vine vremea când
Vei fi întrebat de toate, tot ce-ai făcut pe rând.
Va trebui atunci ca să dai socoteală
De fiecare faptă, chiar și de-o vorbă goală.
Ți se va cere-atunci talantul dat în dar
Și, de-ai adus cu el, încă alți doi, măcar.

Inflăcărează-ți darul de vrei să pleci în zbor
Când glasul de Arhanghel va răsuna pe nor.
Vor fi chemați acasă de pe-ntreg pământul,
Cu mic, cu mare, sfinții ce n-au pătat veșmântul.
El, Domnul slavei, însuși ți-a da pe cap cununa,
Și glasul Lui cel dulce atunci duios răsună:
„De acum nu mai sunt lacrimi, nici foame, nici durere…”
Vor fi mângâiați sfinții de marea Lui putere.