E miezul nopții peste-ntreg pământul,
Abia se mai zărește câte-o stea,
Ici-colo câte-un sfeșnic luminează,
Iar bezna este, parcă, tot mai grea.

Se-anevoiesc păstorii să-și adune
Mioarele de peste munți și văi...
E timpul ca să stăm în rugăciune,
Să se-ngrijească Domnul de ai Săi.

Atât de mulți răniți și-atâta geamăt
Parcă n-a fost demult peste pământ,
Preoții și leviți-s doar în treacăt;
Mă-ntreb Samariteni dacă mai sunt! ?

Bătrânii dorm. Pe unii însă somnul
I-a prins plângând pentru surori și frați,
Și-i vezi cum tac, suspină și oftează...
Ei au predat ștafeta și-s uitați.

(Bătrânii sunt cum stâlpii-n adunare,
Atenți și vegheatori, mereu tot treji,
Ne sunt exemple-n vorbe și-n purtare,
Îndrumători pe cale și-nțelepți.)

Nu-i mai întreabă nimeni de credința
Pe care au primit-o ei cândva,
Nici despre cum purtat-au biruința...
N-ar trebui să fie însă-așa!

În turma lui Isus acum se moare
De lovitura fraților... și-i trist!
Puterea a-mbătat pe fiecare,
În modul cel mai crunt și pesimist.

Pe la răscruci stau așteptând copiii
Să le croim cărarea cât mai drept,
Să le aprindem candela Iubirii
În tot acest pustiu și-acest deșert.

Privesc neputincioși și plâng părinții,
Că le-au plecat copiii ne-narmați,
În lupta milenară-a existenței...
Și-i poartă-n rugăciuni îngenunchiați.

De n-ar fi Dumnezeu să ne susțină,
De n-am fi noi în brațul lui Isus,
Am fi ajuns un templu în ruină,
Lipsit de-altar, cu chivotul distrus!

Cine-ar putea mai mult a înțelege
Durerile și rănile ce porți?
Decât Acel ce poate să le lege,
Cel care și-a dat viața pentru toți!

El a purtat povara omenirii
Ca noi să fim pe veci răscumpărați!
Să ne luptăm, dar, luptele Jertfirii,

S-ajungem toți cu Regele Iubirii,
Pe plaiul sfânt și drept al Nemuririi,
Unde vom fi de Mire-ntâmpinați!