ROUA

Stropi de rouă se așează, diamante peste frunze,
Sufletul nostru zâmbește: ploaia parcă-și cere scuze...
Și plăcut ne înfioară, iarba-n tălpi când ne sărută,
Așternând covor de rege, în ceremonie mută!

Dar ca servitor prea vrednic, Soarele din nou se-arată,
Făcând lumea să viseze, înc’o dată și-nc’o dată.
Pictorii încet lucrează, fotografii mai grăbiți,
Iar el le surâde tainic la toți cei îndrăgostiți...

Și încet, roua dispare, a plecat cum a venit,
Un copil ce crește mare, uitând cum a gângurit...
Dar rămâne-n dar parfumul, binelui ce l-a făcut,
Lacrimile și iubirea, care-au plâns, dar n-au durut!

Iar sub soare, vânt, secunde, totul se usucă, tot.
Roua, floarea, iarba, omul, se topesc nori în potop...
Amintiri frumoase, scumpe, vor rămâne peste timp,
Ca izvor de-nțelepciune, ‘n-al dragostei anotimp!