Ma uitam, tânăr fiind cum sunt, de multe ori cu dispreț, sau mai bine zis cu lipsa de prețuire, la cei ce puteau să-mi dea ani de viața fără ca săi fi trăit eu. Anii aceia constau in experiența acumulata, in înțelepciunea înfățișată într-un chip ridat ce ce-o poartă. Dar prea orb și prea rapid, tânăr fiind, am trăit mereu cu minciuna ca anii ce urmează contează și doar ei, pe când Dumnezeu îmi arată prin bătrânii de lângă mine ca nu anii ce vor veni sunt importanți, ci aceia ce au trecut. Am trăit mereu modern, fără a sti ca nu omul modern este bun, ci omul vechi ce se înnoiește zi de zi, clipa de clipa. Acum la ceasul acesta, trăiesc cu regretul ca am lepădat de lângă mine mulți oameni cărora le puteam fi ucenic într-ale învățării, iar acum caut… ca tare as vrea sa învăț, dar timpul tace, trece, iar eu se duc… și eu nu voi mai fi vechi vreodată, ci ma voi invechi mereu… Sa facă Dumnezeu ca sa nu ne învechim lângă cei noi, ci sa ne înnoim lângă cei vechi. Amin!