Neam strămoșesc, neam românesc

Eram copil, priveam-n amurg la soare
și mă rugam de el să-mi lase,
un strop din coroana-i bătută
în arama stelelor strălucitoare.
Credeam că mă aude, îmi vorbește,
când secera de foc și-o arunca,
peste coasta ce ne despărțea,
lăsând în urmă ciripi și umbre,
ce le credeam că-s șoapte
când păsările visează, cântă partitura,
în înserarea care se grăbea.
Mă așezam pe scara rece, prietenă
doar când tristețea fiecărei zi mă cuprindea,
lângă bunicul ce-n drag și-nțelepciune mă privea,
apoi-ncepea o povestire, fără zâne, zmei,
cânta cu glasu-i ostășesc despre victorii
și vitejia neamului atâta de iubit:
neam strămoșesc, neam românesc, aducator de glorii.
Cântam cu el, eroii de-altă dată,
se închina când vocea-i dragă se oprea,
în mulțumire pentru pâine, țară și familia sa.
Mă-ntorc-n amurg cu gândul la bunicul,
la țară, noi, care de ea ne-am rupt
și lacrimi-mi curg, rostogolindu-se gonite,
de-oftatul pentru durerea ei:
ce-am avut-o în copilărie, dar care, s-a pierdut.

Alexandrina Tulics, 23 iulie 2022- Delafield