Cum să-ți vorbesc de Dumnezeu
Și ce să fac să mă asculți?
Să nu te miri că-mi este greu,
Că, de greșesc cu-nduplecatul,
Mă dojenești sau mă insulți –
Și iar îți înmulțești păcatul.

Ori nu auzi același glas
Care-ți vorbește de salvare?
Iar timpul, cât ți-a mai rămas,
E mai puțin de-un lăsat de palmă;
Și nu-ți mai spun despre pierzare,
Că iar răspunzi cu o sudalmă.

Ai spus că tu nu poți fi sfânt
Și mi-ai zâmbit cu ironie…
Așa-i – că suntem pe pământ;
Dar cine-L vrea pe Dumnezeu
Cum ar putea altfel să fie,
Când e numit „copilul Meu”?

Prin jertfa Lui dumnezeiască
Prin dragostea-I fără hotar
El poate omul să-l sfințească…
Dar văd că tot nu mă-nțelegi
Și-mi pare totul în zadar,
De-aș spune-ntr-una, ani întregi.

Acuma, dacă vezi că tac,
Nu-i doar așa, să-ți fac pe plac,
Ci L-am rugat pe Dumnezeu
Că să-ți vorbească-n locul meu.