A căzut murind o frunză
cea din urmă
din arin
plînsul vrînd să și-l ascunză
cu o urmă
de suspin.

Eu privindu-i legănarea
din al serii
rece zbor
m-a cuprins înduioșarea
și-al durerii
vag fior!

Doamne, vine toamna vieții
să m-ascunză
sub mormînt
cum a dus puterea gheții
biata frunză
la pămînt.

Plînsul inimii ce geme
stînd de-o parte
mi-l ascult
ca pe-un glas din altă vreme
de departe
de demult.

De-aș fi frunza care zboară
nu m-ar paște
gînd amar
căci aș ști că-n primăvară
m-aș renaște
frunză, iar...

Însă nu-s, și moartea vine
vlaga-mi toată
jos căzu
și nu-i nimeni lîngă mine
Doamne Tată
numai Tu.

Din scînteia de iubire
care nu mi-e
stinsă-n piept
fă să crească-n nemurire
crin cu nume
alb și drept.

Iar cînd lutu-mi în neștire
o s-aștepte
al morții ger
o scînteie de iubire
să mă-ndrepte
către cer.

Să mă nasc pe totdeauna
pentru Țara
fără chin
precum frunza naște-ntruna
primăvara,
codrul plin!