E secetă-n țară și lumea-i flămândă
De pâinea cea vie, de apa din cer
Ologii și orbii și azi stau la pândă
Să scape din rândul acelor ce pier

Confundă salvarea c-un lucru de-o clipă
Cu lucruri ce pier și rămân pe pământ
Nu văd nici pe îngeri ce cu-a lor aripă
Mai tublură încă scăldătoarea din gând

Vezi oameni chirciți în omul lăuntric
Ce pumnul și-l flutur-adesea în vânt
Pe sinele lor îl îmbracă excentric,
Sluțind tot mai mult destinul de sfânt!

Văd pumni încleștați izbind piepturi goale
Crezând că ei sunt, au fost și vor fi…
Dar sunt doar un abur ce poate să scoale
O simplă amintire ce ține o zi!

Noi nu suntem veșnici aici, pe meleaguri,
Căci nu luăm cu noi decât omul ce-am fost
Și faptele bune-adunate-n șiraguri
Deci nu mai culege, te-osteni fără rost!

Ce-ți trebuie, omule? Te rog, tu pricepe!
Ocupă-te astăzi de sufletul tău
Veșnicia pe pământ tu n-o poți concepe…
E-n ceruri, la Domnul, Făuritorul său!

Adună-ți acolo și fă-ți sus o casă
Primește-L pe Domnul, să poți fi schimbat,
Să poți să-nfrunzești ca măslinul acasă
În omul lăuntric să fii transformat!