Prietenul meu, scrisul

Alexandrina Tulics, album Splendori

Cred că fiecare are câteva lăzi cu scrisul la prima mână...
Acolo sunt însemnări pe vederi, colțuri rupte din ziare, foi de carnete și carnețele, chitanțe scrise pe verso, părți din calendar rupte și scrise în spațiul permis, mărunt până la necitire, șervete mari de hârtie groasă, tăblițe de placaj și câte locuri unde versurile așteaptă să fie adunate, scoase la lumină împreună cu aforisme, proză abandonată.
Tot acolo sunt și caietele scrise ordonat când inspirația avea răbdare...
La mutarea în altă casă, fiică-mea m-a întrebat:
-Crezi că ai nevoie de toate?
-Da, da, de toate... (și l-am zărit pe Iosif, scărpinându-se în cap... )
Era a nu știu câta discuție de același fel. Nu mă pot despărți de ele, mi-e sufletul ascuns acolo, de unele mi-aduc aminte și în timpul zilei sau al nopții, lacrimile care le-au primit, urmele locului spunând:
-Ele sunt martorii dragului, suferinței, biruinței mele aduse atât de emoționata la lumină.
Sunt și alte urme vizibile care, dacă nu ar durea câteodată, nu le-aș întreba ce pretenții au.
Scrisul este robul inspirației într-un suflet legat pentru totdeauna de literele fericite să joace în palma scriitorului.