"Vino cu mine din Liban, mireaso, vino cu mine din Liban! Privește din vârful muntelui Amana, din vârful muntelui Senir și Hermon, din vizuinile leilor, din munții pardoșilor!" (Cântarea Cântărilor 4:8)

Peste dealuri ruginite
Se aşterne înserarea,
Umbre largi se-ntind grãbite
Sã-mi întunece cãrarea.

Cãrãruia mã conduse
Pe sub brazii din pãdure,
Pe sub cetinile-ascunse
- Mişcãtoare forme sure -

Merg-nainte. Dar deodatã
O crenguţã mã opreşte,
Mã priveşte şi se-ntreabã:
"La ce, oare, se gândeşte?"

Poate îşi aduce-aminte
De un vis demult, ferice,
Şi aşa, fãrã cuvinte,
El încearcã sã-l explice...

"Strãluceşte-n întuneric
 Chipul preaiubitei mele;
 Ochii-i se deschid feeric
 Precum douã floricele."

Gingaş, fãrã de pereche,
S-a plecat puţin crenguţa
Sã-mi şopteascã la ureche:
"Ce frumoasã e (... )"

Mai târziu, târziu în noapte,
A-nceput uşor sã ningã
Şi mãrunţii stropi de apã
De pe pãr sã se prelingã.

M-am întors, ducând cu mine
Dorul sfânt al întâlnirii
Pânã când, cu frunţi senine
Vor şedea alãturi mirii...

"O luminã sã vã fie
 Cel ce suflete vegheazã;
 Şi-ntr-o dulce armonie
 Domnul sã vã aibã-n pazã!"

Peste cãrãruia veche
S-a-nclinat uşor crenguţa,
Lin şoptindu-mi la ureche:
"Sã ai grijã de (... )!"

Şi simţii înviorarea
Când, cu mâna ei pe strunã
Dulce ne cântã cântarea:
"Noapte bunã! Noapte bunã!"