PARTEA A TREIA.

"Mi-aduc aminte de zilele de odinioară, mă gândesc la toate lucrările Tale, cuget la lucrarea mâinilor Tale." (Psalm 143:5)

Toate gândurile bune-s
Precum turma de gazele...
Crocodilul le pândeşte,
Şi le prinde-apoi în cleşte.
Când vreuna se adapã,
O prinde, o trage-n apã
Şi de-acolo nu mai scapã.
Însã, gândurile rele
Nu va trebui vreodatã
Sã ai grijã tu de ele!
Ci-ţi cuprind întreaga minte,
Cum se-aşeazã-n grabã praful
                          Pe podele.

Dupã ce furtuna trece,
Rãmân crengi şi frunze moarte.
De-ai rãmas cumva-n picioare
Asumându-ţi, ca atare,
Doar câteva rãni uşoare
De-acum fii atentã, foarte,
Ca furtuna viitoare
Nu cumva sã te încline
                           Într-o parte.

Vreunul, dacã-ţi stinge-n apã
O bucatã de cãrbune,
Fugi cât poţi! De el te scapã,
Înainte sã înceapã,
Cã de nu, îi cazi în groapã!
Iar paharul ce te-adapã,
E descântec. Aia nu e
                   Rugãciune.

Primãvara, rândunica
Îşi gãseşte cuibul iarã;
Când, dupã atâta cale,
Oboseala o doboarã
De cu bunã dimineaţã
Pânã când se face searã
Sã le dea puilor hranã,
Peste câmp şi ape zboarã
N-aşteptând grãunţe-n cuibu-i
                    Sã rãsarã.

La sfârşitul unei zile,
- Îndoialã nu încape -
Lupul vine sã te cheme
Şi prin gard sã-ţi facã semne!
Tu, de turma ta, copile,
                    Stai aproape!

În pãdurea-ncremenitã
Cucuveaua strigã tare
Când vreo umbrã se agitã,
Când se-aude vreo mişcare
Dintr-un fag, într-o rãchitã,
De pe-o creangã, pe-alta, sare;
Zgomot de-i, nu-i liniştitã,
                          N-are stare.

Unde vezi, în câte-o casã
Mai cu seamã prin cãtune,
Mulţi copii şezând la masã
Toţi, cu inima voioasã,
De necazuri nu le pasã...
Din bãtrâni aşa se spune:
O familie sãnãtoasã
                          E-o minune!

Rari sunt cei cu multã carte
Care de la proşti învaţã.
Ceilalţi... victime curate!
Cred ei cã le ştiu pe toate
Având minţi strãluminate
Ca sã se descurce-n viaţã.
Dar nu ştiu nici sã înoate,
Nici umbla pe douã roate
Şi ştiinţa lor e-un fel de
                     Sloi de gheaţã.

Zic unii: "Ce-i omul, oare,
Şi-ncotro el se îndreaptã?"
Iar rãspunsul la-ntrebare:
"E o umbră pe cărare,
Înviazã, dacã moare;
Iar în lumea trecãtoare
Chipul sãu e ca pãmântul
                       Ars de soare".

Strop cu strop formeazã apa
Ce se-adunã în izvoare;
Ea porneşte de sub stâncã,
Peste pietre se avântã,
Curge printr-o vale-adâncã
Mugetu-i ne înspãimântã.
N-are pace, pân-ajunge-n
Liniştite estuare,
Unde lin se varsã-n mare;
Mai târziu se-ntoarce-n locul
                        De plecare.

Se întâmplã câteodatã
Un vânt cald, uşor s-adie.
Şi ne-ncântã orice floare
Cu mişcarea ei mlãdie...
Dar apare cel cu toane,
Cel cu mâinile la spate,
Dependentul de şabloane!
Şi, cât ai clipi, mãi, frate,
Între noi se şi formeazã
                       Uragane.

Poartã cu tine umbrela
Cã e soare, sau cã plouã.
Foloseşte argumentul,
Urmãreşte simplitatea
Când îmbraci o hainã nouã:
Cu zevzecul nu-i de glumã
N-are tatã, n-are mumã
Şi-ndãrãt îţi dã pastila
                           Una-două.

Casa ta curând se mutã
Precum roiul de albine.
De-ai trãit ani mulţi... o sutã
Tot te cari... nu se discutã...
Din Voinţa Absolutã!
Uitã-te puţin la tine:
A nu şti, nu-i o ruşine,
Ci-a zidi peste ruine!
Aşadar, de vrei, m-ascultã
Pânã vremea nu-i trecutã:
Investeşte şi obţine
Ca balanţa sã se-ncline!
Bine-ar fi sã ia aminte
Orişice bãiat sau fatã:
Tinereţea niciodatã
                        Nu mai vine!

Un copac când înfrunzeşte
Ne dã şi miros şi miere.
Între alţi lãstari el creşte
Dar apoi prinde putere,
Face flori, înmugureşte,
Coace roade, ne hrãneşte...
Iar când toamna se iveşte
Frunza lui se veştejeşte;
Dar, dupã a mea pãrere
Mai bine-i sã ai tulpinã,
Ramurã de cuiburi plinã
Decât frunzã în cãdere;
Ţine-ţi forma naturalã,
Cu coloanã vertebralã
Nu fii-n lume doar o frunzã
                         Care piere.