Ce agonie, ce suspin,
Ce umbre negre și ce chin
A suferit El, Miel Divin.

Ochii I-au acoperit,
Nebuni... credeau că L-au oprit
Să vadă răutatea lor
Dar El vedea în infinit...
Umil, tăcut... și i-a iubit.

Legați la ochi erau doar ei
Dar se credeau că-s dumnezei,
Credeau că văd, că-s liberi ei...
Dar lanțuri îi robeau din greu...
Orbiți trăiau și erau "zei".

Batjocură I-au pus cunună
Credeau că au dat lovitură...

Ce aspru limbile-L loveau,
Îl biciuiau și Îl scuipau,
Păcate multe Îl răneau,
În mâini, picioare, coasta Sa,
Dar le-accepta în mâna Sa,
La pieptul Lui El le purta
Căci tălpile-I urmau să lase
Un drum croit
Menit să 'mpace
Un suflet mort
cu Dumnezeu!

Nebuni... nebun si eu!
Același bici îl folosesc
Cu limba bârfa când slujesc,
Aceleași cuie I le bat
Când fac păcat după păcat.
Aceleași mâini I le opresc
Când nu doresc să 'nfăptuiesc
Cu mâna și acțiunea mea
Curatu-i gând, dorința Sa!

Aceeași coastă I-o străpung
Cum?
Sulițe mai sunt: invidia, răutatea, lăcomia,
De ce nu și fățărnicia?
Și încă-I pun cunună... ea e mândria!

Picioarele I le opresc
S-arate drumul cel ceresc
Când eu refuz ca să pășesc
Sau să îndrum ce-i omenesc
Spre ținta Sa, spre ce-i ceresc!