Părinte, de mine să nu uiți…



Un stol de rândunele pe sub cortina vieții
În zbor deschide aripi pe-a clipei dimineți,
Și-n taina dezrobirii se rup mugurii ceții
Lăsând să se-ntrevadă ai toamnei zori răzleți.

Și curg izvoare sfinte de apă ne-ncepută,
Din inimile ploii și sufletul mi-e greu,
Și pier ca visul nopții și mă fac nevăzută
În tainicele rugi vorbind cu Dumnezeu.

Tu Doamne Sfinte, iată, cad zorii triști ai vieții
Făcând o cruce-n palmă cu bunul meu destin
Și-un stol de rândunele a tras cortina ceții,
Iar eu mă pierd prin lume spre Tine ca să vin.

Întoarce iar privirea și dă-mi lumini de stele,
Cuvântul Tău să-mi fie un veșnic legământ,
Și zborul fă-l să-mi pară ca dorurile mele
Ce stau robite-n suflet, în inimă și-n gând.

Deschide-mi calea vie când îngerii coboară
Pe aripi nevăzute în toamna mea de lut,
Când din văzduhul tainic iubirea mea măsoară,
Că eu aștept cuminte în omul cel căzut.

Destinul meu se plimbă pe aripi înfrunzite,
Pe-acel azur ce curge, pe munții-nlănțuiți,
Visând o lume-ntreagă și dorul Tău fierbinte,
Dar eu, te rog, Părinte, de mine să nu uiți.