Orașul meu de umbre…

Orașul meu se-arată în haina de omăt
Îngheță-n el îndată și merge îndărăt.
Orașul meu e-o umbră iar visele îi mor,
E-un punct pe harta lumii ce s-a pierdut de zor.

Lipsit e de credință, căzut e la pământ,
Iar viața lui se-arată ca bezna din mormânt.
Și-l văd ades pe stradă trăgând strajnic de-un os,
Din prada ce căzuse de teama sa pe jos.

Oraș cu tălpi prea goale, cu sufletul pierdut,
Trecând aș vrea agale să văd ce n-am văzut...
Oraș al necredinței prin gânduri alergând,
Dezleagă-te pe drumuri de umbre rătăcind,

Că-ntreaga ta durere, mă arde, cad pe jos
Și prima alinare o văd doar în Cristos.
El singur poate-aduce în tine oameni buni,
Apoi să-nfăptuiască minuni după minuni.

Din haina vieții poate tot frigul să ți-l ia,
Durerea să îți stingă din inima prea grea.
Întoarce fața iară și du rugile sus
Că Dumnezeu te-așteaptă alături de Isus.

El vrea a ta credință din oamenii ce-i ai
Ca să îți dea o viață de-a pururea în Rai.
Orașul meu de umbre, oraș al nimănui,
Tu când alergi prin tine, durerea cui i-o spui?