Cât poate-o scânteie să zboare
Pocnind din aripi înspre Soare,
Spre macii aprinşi în câmpie,
Ori vals de lumini boreale,
Când numai o clipă e vie?

Cât poate-o scânteie să zboare
Cu aripi de spuză, uşoare,
Din jarul stârnit de pe vatră?
O stinge răceala şi moare
De parcă n-a fost niciodată.

Păleşte-ncet rumena-i faţă
Privind din înalturi, măreaţă,
Un jar susurând în Iubire...
Dar nu mai e nici o speranţă,
Unde, unde eşti fericire?

N-ajunge la cer solitară,
Cu inima stinsă coboară,
Nici nu s-a deschis nici o uşă...
O frânge regretul, e seară,
Cădea-va-n genune cenuşă.

S-ar întoarce între surate,
În sfânta Iubire legate,
Fericite arzând cu folos,
Cum numai într-o unitate
Ardem în Iubirea Lui Cristos.

Când vine o zi, cea din urmă,
El nu-şi ia Mireasa fărâmă,
Cenuşă de flăcări sfărmate,
Doar snopul de foc ce se-adună
În Dragostea Lui fără moarte.


Cât poate-o scânteie să zboare
Cu aripi de spuză, uşoare,
Din jarul stârnit de pe vatră?
O stinge răceala şi moare
De parcă n-a fost niciodată.