Nu eu, ci Dumnezeu

De ce să fac eu pana fără Tine să scrie
Când orice slovă vreau din gura Ta să fie?
Eu să fiu numai mâna, și doar Tu să fii glasul
Și mâna mea să scrie ce-mi spui, când vine ceasul.

Comori neașteptate, adânci și minunate
Cum cugetu-mi, știința n-ar ști ca să le poarte
Ar fi prea grea povara, apăsătoare tare
Și nu ar scoate plinul iubirii salvatoare.

O tristă înșiruire fără prea mare sens
Ar ști sărmana mână s-aducă rod cules
Însă fără valoare de n-ar fi insuflată
De Duhul care mișcă inimi, ființa toată.

Tu ești Cel ce cunoaște poveri și năzuințe
Suspine și nevoi ce-n inimi stau închise
Tu cu dulce finețe ai plămădit ființe
Ce răspund la iubirea din plaiuri necuprinse.

Sunt gol fără de Tine, prea gol să am ceva
Ce unui alt trist suflet să dau cu slova mea
Sunt degetul ce scrie aici pe o hârtie
Ce Tu cunoști în taină și îmi șoptești și mie.

Și-apoi desprins de norul slavei ce se ridică
Nici nu îmi vine a crede că mâna mea prea mică
A scris acele rânduri ce-acuma le-am aflat
Și spun: a Ta să fie slava, ești cel mai minunat!

'Naintea feței Tale-s veșnice desfătari
Și binecuvântare din sfinte albe zări
O pace ce întrece orice gând omenesc
Cu adâncă umilință mă-nchin și-Ți mulțumesc.

Amin.