Sonet de Iarnă I

Din cerul negru, înnorat, cu-aspect de iarnă,
Cad fulgii albi de nea peste pământul rece;
În zbor s-aude-un croncănit de corb ce trece
Şi croncănitul său sinistru sună ca o goarnă.

În anotimpul iernii, zile multe vom petrece
Văzând cum norii negrii continuă să cearnă
Încărcătura lor ce iute pe pământ o toarnă,
În măiestria lor ce nimeni n-o poate întrece.

La munte, peste tot, pe şesurile din câmpii,
Mantia albă de zăpadă în troiene se întinde;
Pe derdeluş, veseli apar, o droaie de copii;

Rotindu-ţi achii peste tot cât poţi cuprinde
Vezi că-i numai alb şi-n glasurile lor argintii,
Citeşti cu nostalgie ce bucurie îi surprinde.

Flavius Laurian Duverna
15 decembrie 2011