Evantai de flăcări pe obraz de fecioară,
Înfiorat în sărutări, naști doine, bujor,
De ce ești oare atât, atât de trecător?
Te aprinzi matinal și te stingi înspre seară.

De-aș ști că, scuturarea, pustiirea, dor,
Eu m-aș ruga să-ți fie crucea mai ușoară,
Ca raiul florilor, pierdut, să nu te doară...
Dar are totu-n calcul, Stăpânul Creator.

Femeie, când obrazul îți scutură bujori,
Nu aduna, nu plânge petala uscată,
Ci jăruiește-n suflet boboci nemuritori...

Doar florile Iubirii nu mor niciodată,
Pe scara frumuseții să urci, nu să cobori,
Cu argint la tâmple pân' la ultima treaptă.