Din leagănul prunciei prima dată,
Eu chipul blând al mamei l-am văzut
Îl cunoşteam prin firea-i neschimbată
Ce-ades mă mângâia cu un sărut.

În cântul ei era atâta slavă
Şi-atâta duioşie-n al ei glas
Că sufletu-ntinat, plin de otravă,
Simţea neprihăniri în acel ceas…


Dar toată fericirea vieţii mele
A fost o clipă-n ceasul nesfârşit
Căci Cerul a chemat mai sus de stele
Fiinţa ce atât m-a ocrotit.

Pe marea vieţii-n nesfârşite spume
Căutam un far să-mi lumineze-n drum.
Şi-un glas am auzit, chemându-mă pe nume,
Eu L-am urmat prin negură şi fum…


Mi-a arătat Golgota şi Calvarul,
Mi-a spus că-n Cer, cămin mi-a pregătit
De-i voi primi în inimă, azi, Darul
Comorilor ce nu cunosc sfârşit.

Privesc! Şi, printre lacrimi parcă văd,
Un Fiu de Dumnezeu în chin, pe-o cruce;
M-am închinat:„O! Ia sufletul meu
Te voi urma, oriunde Te vei duce!”

El m-a privit cu-atâta bunătate,
Mi-a alinat al sufletului vânt,
Spunându-mi că mai sus de-acestea toate,
În Cer, m-aşteaptă-al mamei mele cânt!
Ilteu 1959