Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, Stăpâne,
În faţa strălucirii Tale.

În drum mi se desfac prăpăstii
Şi-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre Tine caut:
Stăpâne- orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.

Din valul lumii lor mă smulge
Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă
În veci spre cei rămaşi în urmă
Stăpâne, vasul meu îndreaptă.

Dezleagă minţii mele taina
Şi legea farmecelor firii,
Sădeşte-n braţul meu, Stăpâne,
Taina urii şi-a iubirii.

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina
Şi zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge
Şi de durerea altor inimi
Învaţă-mă Stăpâne a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei mastere şi rele,
Ci jalea unei lumi, Părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor patimi fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Şi gem robiile de veacuri.

Demult plâng umiliţi-n umbră
Cu umerii gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoşată
În inimă Tu mi-o coboară.

În suflet samănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate.

Şi cum sub bolta lui aprinsă,
În smalţ de fulgere albastre,
Închingă-mi glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.