Se lasă seara uşor, peste cetate

Se lasă seara uşor, peste cetate,
Şi în grădina-ntunecată, sufletul pustiu îmi plânge,
Cu visele distruse şi speranţe spulberate.
Îmi amintesc de spini, de bici, batjocuri îndurate,
Văd crucea, ciocanul şi cuie…. văd Trupul plin de sânge.

Femeile vorbesc că-i gol mormântul….
Şi cum că, îngerii le-au spus c-ai înviat.
Doi fraţi, cu care-ai fost înspre Emaus pe tot drumul
Se necăjesc că nu Te-a cunoscut niciunul,
Până când pâine-ai frânt ca altădat’.

Ucenicii spun, c-ai fost (Viu) la ei… aseară,
Când eu, la fel, plângeam aici de al Tău dor
Nu înţeleg, credinţa mi-e fărâme şi inima-mi tresară,
Ca şi atunci când m-ai ales să fiu al Tău, întâia oară.
Eşti viu? Nu pot să cred, Te rog, Isuse, vino-n ajutor!

Seară de seară în grădină plâng.
Oh, cât aş vrea să Te mai văd măcar odat’!
Atâtea îndoieli şi temeri peste mine se răsfrâng...
Oh, cât aş vrea să mă închin, la pieptu-mi să Te strâng.
Oh, cât aş vrea să fii aievea, să fii viu cu-adevărat!

Să-Ţi simt în palme şi picioare rana grea,
Şi să Te văd şi eu, cu ochii mei înlăcrimaţi,
Să-Ţi pun apoi în coastă însăşi mâna mea.
Oh, Doamne Tată, cât de mult aş vrea,
Să fiu şi eu la masă, parte cu-ai mei fraţi.

Se lasă seara uşor peste cetate
Şi Tu mă chemi pe nume; 'Tomo, vino, sunt chiar Eu!'
Se face lumină, credinţa învie visuri ‘naripate,
Plângând, Îţi ud cu lacrimi rănile adânc săpate.
Ah, Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Se lasă seara uşor peste cetate,
Şi după mii de ani, Isus eşti viu, Acelaşi printre noi mereu,
Gata să cureţi iarăşi lumea de păcate,
Să schimbi vieţi, să mângâi inimi tulburate,
Tu, Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Marius Alexandru