Poezia, “Acum ori niciodată”, a apărut şi m-am gândit să o scriu, cu ocazia unui eveniment local, acolo unde îmi am rădăcinile, un eveniment organizat în cadrul unei fundaţii la fel de locale, ce a dedicat anumite manifestări informative dar şi culturale, la momentul împlinirii a 100 de ani de la intrarea în primul război mondial a Romaniei încă neîntregite. Amintim că acest moment a fost decisiv pentru poporul român, ce a dus apoi la Marea Unire de la 1 decembrie, 1918, după milenii de speranţe şi vărsare de sânge!...Această poezie este dedicată unităţii românilor de pretutindeni dar şi al devenirii lor de-a lungul veacurilor, ca popor ancestral cu aceeaşi vatră de când îi lumea, nevenind de nicăieri şi neplecând de-aici în alte locuri. Dar, este poporul ce apostolic îmbracă şi haina cea noua a creştinătăţii, renăscând de aproape două milenii într-un popor paşnic şi ospitalier, având în Hristos şi Biserica Lui, Calea, Adevărul şi Viaţa, dar şi Capul, corabia, cârma şi cu farul, devenind toate la un loc coloana vertebrală a neamului românesc, ce le leagă pe toate prin nervuri tainice şi cu adâncimi, ce acum pentru unii au devenit doar poveşti. Însă istoria este doar o poveste adevărată, vie, şi credem că avem cu ce şi cu cine ne mândri, şi deşi nu am intrat niciodată peste alţii, alţii au intrat peste noi, şi când credeau că ne-au subjugat, harul lui Hristos ce cuprinde pe toţi şi pe toate prin comuniunea dragostei în Biserica Lui, ridică oameni viteji întru apărarea credinţei curate strămoşeşti şi a dăinuirii neamului. Se pare că destinul acestui neam a fost mereu unul de păciuitor, dar şi de dor şi jale, călindu-se mereu prin focurile şi hăţişurile invadatorilor, ce vroiau “pământ şi apă”, însă mai devreme sau mai târziu, toţi se făceau, “pământ şi apă”…Şi cum spun şi în poezie, “ca un blestem sau taina vreunui gând ceresc”, sătui şi obosiţi de-atâta jaf şi dezbinare, ţelul unităţii şi al credinţei, începând cu Burebista, continuând cu Mihai Viteazul şi culminând cu Marea Unire din 1918, este tot ceea ce aveam şi ne-a mai rămas pentru a putea exista mai departe în faţa “lupilor flămânzi” întru sărăcia minţii!!..Închei, amintind esenţa poeziei, “acum ori niciodată”, adică aşa cum spune şi Hristos, “vine ceasul şi acum este…”, sau cum spune proverbul, “nu amâna pe mâine ceea ce poţi face astăzi”, timpul nostru în faţa lui Dumnezeu, nu este ieri sau mâine, căci ieri s-a dus şi mâine nu-l ştim, timpul nostru este cel de acum, din această clipă, de el suntem siguri că-l avem, şi numai împreună cu Hristos, căci El fiind şi Dumnezeu veşnic, veşnicia este un nesfârşit prezent, numai împreună cu El, prin credinţă şi faptele bune, putem fi siguri că trăim cu adevărat, viu şi veşnic, şi ca oameni şi ca neam…