Ziua și noaptea sunt două surori,
Care se succed prin amurg și zori...
Ele se repetă în ritm și alternanță,
Lăsând în trup durere și multă neputință;
Secundă de secundă, în felul unor carii,
Rod în trupul nostru, producând avarii...
Uneori, nu știm ce vor să însemneze,
Ne punem artificii, cu stenturi și proteze.
Ca un vierme, acestea rod în trup ușor,
Slăbindu-l să nu fie mai bun, folositor.
Astfel, nevoiți, cu multe sacrificii,
Noi îl protejăm cu cârje și artificii.
Ne dă speranță că încă mai trăim,
Mulțumiți că trupul e bun cât îl cârpim.

Și trăiește omul, sau... astfel i se pare,
Dar nu vede caria ce-i roade și-n picioare!
Și merge bietul om târându-se la vale,
Cu piciorul prins în tije și... balamale.
Mâinile-i slăbesc, iar fața se zbârcește,
Vederea-l părăsește, abia mai... buchisește...
Și zilele ne storc, iar nopțile-n torente,
Lovesc deplin în noi, puternic, violente.

Desigur, nu e rău de trup să ne-ngrijim,
Abili să fim în el pe Tatăl să-L sfințim.
Aceasta-i de-nțeles, că trupul sănătos
Cu cinste va purta pe Duhul lui Cristos.
Înțelegeți, poate, ce vreau în vers a spune:
Pe trupul înnoit, păcatul nu-l răpune.
Ziua și noaptea, oricât ar vrea să-l piardă,
În dragoste de Domnul va putea să ardă.

Acestui trup îi place în Duhul să lucreze,
În slujiri nu ține cu falsuri și proteze.
În el e omul nou ce zilnic se-ntărește,
Și fără artificii pe Domnul Îl slujește.
Aceste surori, două, care alternează,
Pe omul nou, din cale, nu-l îndepărtează.
Vor lovi și-n el, secundă de secundă,
Dar în păcat creștinul nu se mai scufundă.

Acest trup nou e demn și binecuvântat,
După cum e Ușa prin care a intrat.
S-a dezbrăcat de omul cel vechi, pretențios,
Și s-a îmbrăcat în noul chip al lui Cristos.
Trupul lui e o ofrandă vie și plăcută,
Voia lui Dumnezeu îi este cea desăvârșită.
Totuși, treaba lor ne e un dar folositor,
Pașii ni-i grăbesc spre veacul viitor.
Fără aportul lor, în ritm obișnuit,
Am fi târziu cu Domnul pe plaiul însorit.