Pe creasta Iubirii, printre florile rare
Mă odihnesc departe de al lumii talaz,
Privesc asfințitul jăruind în focare,
Flăcări trezite valsează spre Cer, în extaz.

De-aici, de pe Munte, văd Cerul mai aproape,
În liniștea dulce, se oglindește norul,
Aștept să se deschidă poarta dintre ape,
Spre Tine Domnul meu iubit, să îmi iau zborul.

În cascade spumate curg clipele grele,
Cimitirul din vale le înghite pe toate,
Își sapă mormântul, întristările mele,
Mă cheamă Cerul cu Bucurii fără moarte.

Desăvârșirea m-atrage, erorile pier,
Mirificele fluxuri mă ridică mai sus,
Dorul meu se-ancorează la malul din Cer,
Cu ceea ce sunt, cu ce-am dobândit în Isus.

Inima-mi clipește ca o flacără vie,
Un strop din Rugul Jertfei Dragostei divine,
Sub cupola ei e-o sfântă Împărăție,
Căci nu mai trăiesc eu, Isus trăiește-n mine.

Viu strălucește Ținta spre care-am alergat,
Se deschide-o Poartă cu-adevărat frumoasă,
La locul pregătit de Un Miel crucificat,
Sufletul meu se-ntoarce, la pieptul Lui, Acasă.

Amin!