Ziua timpul ei sfârșește,
Gata-gata amurgește.
Soarele, de-atâta trudă,
Cade istovit de muncă.

Ici și colo crengi trosnesc,
Păsărele ciripesc.
Mai la vale, lângă o poartă,
Un cățel de frică latră.

O bătrână stă pe scări
Cu o poală de păstări.
Nepoțelul la picioare
Mormăie cu supărare:

„Spune-mi ce să-i fac, bunică,
Pentru asta lui Petrică?
Mașinuța mea i-am dat-o,
Dar el, uite, mi-a stricat-o.

Și se râde pe din dos,
Zice că așa a fost.
N-are nici un pic rușine;
Mă-ntâlnesc cu dânsul mâine...

Nu-l mai iert până în veac.
Spune-mi numai ce să-i fac?
Să-l apuc, să-l blenduiesc
Sau poate să-l pietruiesc?”

Lung se uită bunicuța,
Blând îi caută mânuța.

„Vino, puiu, lângă mine,
Căci tu știi că n-aud bine.
Stai pe prispă cumințel,
Dragul mâcai nepoțel.

Amândoi să chibzuim
Cum cu el ne răfuim.
Tu ții minte mai în an
De Isus îți povesteam?

Pe pământ cum El umbla,
Pe bolnavi tămăduia,
Pe săraci îi mângâia
Și obidele ierta.

Chiar pe păcătoși iubea.
Vezi ce om Isus era?
Ne spunea: «Așa lucrați:
Neprietenii iertați,

Pace căutați mereu,
Faceți bine pentru rău».
Spune-mi, dragul nepoțel,
Vrei să fii și tu ca El?”

Și nepotul zice: „Vreu... ”
Numai că a oftat din greu.

Apoi zice cam cu frică:
„Dar... ce facem cu Petrică?”

Iar bunica, drept răspuns:
„Iată ce-nvață Isus:

De-i flămând vrăjmașul tău,
Dă-i pâinică, dragul meu;
Dacă-i tare însetat,
Dă-i să bea neapărat”.

Dus pe gânduri asculta,
Ce să facă nu știa.

Ghiță azi de dimineață
S-a spălat frumos pe față.
Soarele-i încă pe casă,
Iar el stă de-acum la masă;

Lapte bea cu biscuiți.
Dar cum sta așa, să știți,
A căzut adânc pe gânduri,
Ce-i treceau prin minte rânduri.

Nu știu cine a strigat
Și bunica a plecat.
Într-o clipă hotărât,
Bagă biscuiți în sân,

Într-o mână ia și cana,
La Petrică ține goana.
De departe când îl vede:

„Stai, Petrică, nu te teme!”

Când acela l-a zărit,
A rămas încremenit.
Ghiță bagă mâna-n sân
Și-i vorbește foarte blând:

„Măi Petrică, ești flămând?
Ia, poftește un biscuit”.

Iar Petrică dă din cap:
„Nu pot, Ghiță, am mâncat”.

Ghiță a oftat din greu:
„Vai, vai, vai! Îmi pare rău... ”

Apoi zice: „Dacă vrei,
Măcar lapte hai să bei.
Tare-i dulce și gustos.
Nu fi, Petre, rușinos!”

Și spre dânsul face-un pas,
Pune cana drept sub nas.

Stă Petrică mohorât,
Ține fața la pământ.
La picioare se privește
Și abia-abia șoptește:

„Ghiță, unde ți-i mașina?
Nu mai da pe nimeni vina... ”

A tăcut, apoi curat:

„Eu mașina ți-am stricat... ”