Îmi tremură în mână, o frunză galben-aurită

de toamna instalată-n drepturi în vremea ud-cernită.

O mângâi şi-i privesc culoarea, ce-a strâns din aurul-solar

... al anotimpului, frig-calendar.

O las din palmă să îmi pice şi-n drumul ei, se aşează ''spre-a muri''

lângă alte frunze, cu-obrajii ruginii sau jar

şi-n minte-mi trec...

O, câtă hrană pregătit-a pentru surate, flori şi-acum

''se-mpaca liniştită'' la poala falnicilor, vechi stejari...

E bătrâneţea frunzei, ce-odat' lucra în vrednicie,

cu spor'n verdeaţă, cu sârg şi bucurie...

Acum se-ndreaptă spre o altă lume,

acoperă pământul de gheţuri şi de brume,

‘l-acoperă ''ca mama'', ‘i ţine sub ea căldura,

ca-n primăvară să răsară o nouă frunză din noua arătură,

... Şi ce asemănare!

În viaţa frunzei ce răsare, lucra, moare

şi-a unui om ce în apus odihna îşi aşteaptă,

din sferele astrale.