Pilat in exil
Autor: Mihai Pop  |  Album: Cenusiu  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de Mihaip3000 in 25/09/2013
În oraşelul dintre munţi, în loc de pribegie
Acolo unde lacrimi curg, din stih de elegie,
Apune soarele de mai,vărsând scântei ca-n vatră,
Iar umbrele se danţuiesc, pe ziduri făurite-n piatră.

De peste tot se aprind lumini, ce pâlpâie în noapte...
Tumultul zilei a-ncetat abia se aud doar şoapte,
Vântul suspină un cântec trist, plimbându-se agale,
Ca un Orfeu îndurerat cu glasul plin de jale.

Deasupra tuturor pe cer, plutind ca o nălucă,
Selena înveşmântătă-n alb, pe drum de stele apucă,
Ca o corabie lunecând pe o mare înspumată
Şi rătăcind din când în când prin nori pufoşi de vată.

Opaiţele rând pe rând se sting în noaptea adâncă.
Lumea ne pare un pustiu cioplit în neagră stâncă.
Totu-i iluzie, e miraj, culori pictate-n vise,
De un penel întunecat, în nuanţe amărui, închise.

Doar într-o casă de granit o flacară mai arde,
Acolo unde exilat, în gemetele-i surde,
Bătrânul procuror Pilat, ce fu stăpân teribil ,
Îşi deapănă cu un oftat păcatul cel oribil:

“Ierusalim, Ierusalim, cetate zisă a păcii
Erai odat’ un giuvaier, dar azi eşti roaba fricii.
Am fost judecătorul tău în iarna vieţii tale,
Când inima-ţi n-a mai bătut şi-ai rătăcit pe cale.

N-ai mai iubit, ci ai urât, n-ai mai trăit, ci ai murit…
Stindardul ce trebuia să-l porţi în Valea Umbrei... a pierit.
Luceafărul de pe Pământ s-a stins în întuneric,
Păcatul te-a învins mereu şi ţi-a întinat chipul angelic.

M-ai acuzat de atâta rău, mi-ai spus ca nu ştiu Legea,
Că am venit cu zei străini, că nu iubesc dreptatea,
Că am ucis oameni curaţi, veniţi la sărbătoare…
Dar când am vrut să judec drept, nu mai oprit tu, oare?

Eu mi-am adus stăpânii mei creaţi de mâini măiestre
Ce au regatul lor în Cer şi lumea între astre...
Dar tu, Ierusalime drag, de ce eşti idolatru?
De ce te minţi şi spui mereu că tot ce faci e sacru?

De ce te-ai rupt de adevăr şi ţi-ai mânjit trăirea?
Ai devenit întunecat, ţi-ai necinstit menirea….
Pe tânărul rabin Isus ce ţi-a adus iubirea
Nu mi-ai cerut să iL condamn să-ţi potolească firea.

Eu n-am văzut vreun rău în El, tu ai strigat:”La moarte!”
Am vrut să-L scap, dar ce folos?…i-ai dat a Crucii parte.
Degeaba m-am spălat pe mâini, căci apa spală trupul,
Dar vina mea rămâne în veci, căci întinat mi-e duhul.

M-am îngrozit, când tu-L huleai…L-ai ocărât pe Cruce…
Căci adevărul tot mereu către morminte duce.
Te-ai bucurat că a murit, te-ai blestemat cu sânge…
Da! Adevărul a tăcut…dar în curând vei plânge!...

Eu am greşit şi n-am ştiut, dar tu ştiai din Lege…
Oh! Ceruri vă cutremuraţi, căci am străpuns un Rege…
Dreptatea ce-ai avut odat’, ţi-ai înecat-o-n datini.
Tradiţia nu te-a mai mustrat, te-ai scufundat în patimi
Şi în torente de noroi, m-am afundat cu tine,
Acolo unde totu-i trist şi suflete pline de vine.

Vor trece sutele de ani, vor trece generaţii,
Popoare se vor ridica, strălucitoare naţii…
Eu voi pieri, voi fi hulit, voi fi judecătorul,
Ce a urât şi a suit pe-o cruce Adevarul!

Păcatul meu mă va purta în lumea de regrete
Şi voi dori un strop de alin, să-mi stingă a mea sete…
Dar nu o sa-l primesc nicicând, căci n-am avut tăria
Să te opresc şi să-ţi spun: Nu!, să-ţi pedepsesc furia...

Ce vom da noi sa fim iertaţi, când Universul plânge?
Şi pe altarul Golgotei a curs curatul sânge?
Oh, lume! pleacă-te-n colb, proşterne-te-n ţărână,
Căci focul vieţii noi am stins, iar soarele stă să apună!”
.........................................................................................


Dar noaptea a trecut din nou, o noua zi apare.
Pământul se-ncălzeşte uşor sub razele de soare,
O lume ce se naşte iar, în zorii ca de aur,
Ce e creată-n în duh şi foc, în forja unui faur.

Bătrânul dregător roman n-aude şi nu vede,
În sufletul îndurerat, războiul vieţii pierde.
Pe chipul său pietrificat, o lacrimă se scurge,
Căci viaţa sa într-un galop, către eternitate fuge.

Un glas plăcut şi curajos din piaţă se aude
Ce cheamă oameni întristaţi, loviţi de atâtea trude,
Un glas ca tunetul din nori, dar blând, o adiere,
Ca un parfum de trandafir şi dulce ca o miere.

“Veniţi voi cei impovăraţi, ca să primiţi iertare,
Veniţi-naintea lui Isus, în El aveţi salvare...
Păcate multe de-ai facut, Isus le-a pironit pe Cruce,
Fii liber prin iubirea Sa, povara n-o mai duce!

Veniţi! vă cheamă Tătăl Sfânt, sunteţi chemaţi acasă,
Vino la El ca sa trăieşti, păcate grele lasă!...
Să nu mai stai încătuşat, să nu mai fi în lanţuri,
Păcatul este un tiran, stăpân născut în neanturi...
Ce schimbă fiinţe ce-s vii în locuri de morminte
Atunci când ne supunem lui, chiar dacă ştim că minte.”

Pilat ascultă furios: “Ce vorbe sunt rostite,
Ca să atragă pe nerozi în lanţul de ispite?
Isus e mort într-un mormânt, iar lumea e aceeaşi
Rătăcitoare într-un pustiu ce e mereu acelaşi.”

Întinde mâna catre om, chemându-l pentru o clipă:
“Hai, vino aici ca să aud chemarea-ţi minunată
Un cântec izvorât din Cer, cu gust-i de nectare,
Ori doar vesteşti un zeu străin...o amăgire-mi pare!...”

În vila rece de granit creştinul acum păşeşte,
Unde iubirea n-a pătruns, dar suferinţa creşte.
In arşita ce s-a lăsat, primeşte un strop de apă
Îi mulţumeşte lui Isus c-un zâmbet ce îi scapă.

Pilat surâde-ndurerat:” Hai, spune-mi adevărul...
Ce crezi despre acest Isus, ce a trăit Calvarul?
Cum crezi că-i viu dacă e mort, străpuns de fierul lăncii
Iar înainte sufocat de agonia crucii?...

Am pus ostaşi la groapa Sa, soldati ‘cercaţi în lupte
Ce s-ar lupta cu zei din cer, de ar veni din noapte...
Iar tu acuma imi rosteşti, că-I viu şi vrea să ierte
Biruitor şi neinvins, călcând pe neagra moarte?

Sunt caţiva ani ce au trecut, când am crezut ca văd lumină...
Dar nu o vorbă spusă-n vânt... ci un OM!...fără vreo vină!...
Era împărat, era un zeu? Să-i fi văzut privirea!...
Albastrul sfânt al Cerului...tâşnind din ea iubirea...

Dar preoţii mi L-au cerut, ca jertfă pe altare...
De a fost zeu, a fost mai blând, ca mieii la tăiere,
De a fost prinţ, a fost lăsat în mâinile duşmane...
Dar care fii de împărat au mai trăit aşa destine? ...

De ce-a trăit, de ce-a murit sunt taine pentru mine.
Dar tu ne spui ca jertfa Sa aduce viaţă-n lume...
Oh, de-aş putea ca să mai cred, să am nădejdi cât un grăunte
Să pot durerea alina, ce-i mare cât un munte.”

E atata suferinţă acol’, un nor plin de tristeţe,
Ce ploua inimi cu pelin şi stropi de deznădejde,
Creştinul scoate un oftat din inima sa frântă
Î-i milă de acest bătrân ce suferă durere cruntă.

“De atâtea ori trăim ceva, un strop din altă lume
Un Adevăr ce este un Om, născut ca rob, anume
Ca să ne-aducă Har din Cer, şi să-nvăţăm Iubirea
Şi să traim cu adevărat punându-ne pe Cruce firea.

Că sa-nţelegi trebuie sa mori, pierind şi tu pe Cruce,
Străpuns, crucificat în Eu, povara-ţi se va duce.
Trebuie să crezi ca să învii şi să renaşti la viaţă,
Iar norii se vor risipi, nu vei mai fi în ceaţă.

Te-ntoarce azi la Dumnezeu, primeşte a Sa iertare
Păcate multe de ai făcut, le va zvârli în mare
Vei fi şi tu copilul Sau, în marea-i bucurie,
Căci ai crezut şi vei trăi, mereu a Sa victorie.”



Aproximativ sase luni am scris la aceste versuri. In total au fost 180 de strofe. Au ramas cele ce le cititi...Inca nu sunt sigur ca am terminat poezia :) http:/altarul.blogspot.ro
Poezia, ca ritm, rimă și muzicalitate, îmi amintește de „Umbra lui Mircea la Cozia”. Mesajul este creștin și inedit. Era bine dacă Pilat s-ar fi cercetat astfel... Am citit din unele scrieri istorice c-ar fi înnebunit tot spălându-se pe mâini și astfel și-a pierdut și postul de procurator al Iudeii...
Felicitări pentru poem!
Adăugat în 30/09/2013 de loredanam
Statistici
  • Vizualizări: 804
  • Comentarii: 1
Opțiuni