Mâini către cer

Cu mâinile mânjite de colbul gălbui,
Cu ochii scăldați ca o țarină udată,
În colț de cămară, plecat pe genunchi,
Cu mâini ridicate spre cer, stă un tată.

Nu-și plânge paharul, ce pare că-i plin,
De lungi așteptări, pentru bieții copii.
Le plânge rugina păcatului orb,
Ce dă toamna-frunze, pe dealuri și vii.

Cu mâinile crăpate ca solu-însetat,
De ploaie și rouă, cioplite ca din daltă,
În colț de lăcaș, suspină același,
Cu mâini ridicate spre cer, stă un tată.

Își strigă durerea, își cheamă amarul,
Vibrații de rugă, se-nalță tot mai sus.
Dorința e una: Să vină-mpreună
Cu pruncii ce-n lume, nu-L vor pe Isus.

Cu mâinile arse de arșița verii,
Ca două catarge, ce-s roase de vreme,
Stau iar răstignite, în aer, spre ceruri,
Și focul dorinței, în suflet, iar geme.

Sunt mâini ridicate spre cer, zi de zi.
Sunt semnul ce-nalță, la cer, bucurii.
Sunt mâini de părinți, sunt mâini de bătrâni,
Ce-și cheamă în rugă, pierduții copii.

Viorel Balcan 12 iulie 2013