Groaza m-a prins cu bezna-n al ei cort
De sufletul mi-l calcă în picioare
Și ca acel demult care e mort
Eu locuiesc pitit în strâmtorare.

Înmărmurește duhu-mi deprimat,
Iar inima înțepenită-i stinsă
Și sufletul ca un pământ uscat
Suspină doar cu palma lui întinsă.

Încep să uit din cele ce-Ai făcut
Să nu mai cred zile de-odinioară
Rămas un boț neputincios de lut
Ca cel ce-acum în groapă se pogoară.

Ajută-ți, Doamne, robul obosit –
În Fața Ta nu-i om fără prihană,
Alungă-mi boala care m-a rănit
Căci eu întreg am devenit o rană.

Îndreaptă-mă pe calea înspre zori
Ca pasul înspre Tine să se-avânte
Să prețuiesc iar sfintele valori
Chemat de aspirațiile sfinte.

Cuvântul să-mi stropească lutul ars,
Iar sufletu-mi să-l scoată din suspine
Căci robul Tău am fost și am rămas
Și să rămân aș vrea cât mă vei ține.