Nu va răspunde tatăl pentru fiu,
Nu suferă și fiul pentru tată:
Acela se va pierde în pustiu
Cine în rele traiul său și-l poartă.

Când Iacov viața sa de pe pământ
Umbrea cu o hâtrie pe hâtrie,
Măcar c-Avram fusese omul sfânt,
Domnu-l dădu pe Iacov în robie!

Și fiii au robit la egipteni,
Și fiicele le fuseră tot roabe
Până au prins că nu din amăgeli
Să își încarce suflete-n podoabe.

Când au țipat de multele dureri
Sclavia lor urând cu orice clipă,
Iar le deschise Domnul depărtări
În inimi le sădind câte-o aripă.

Ci ei prea mult aleși s-au socotit
De au ajuns la un vițel de aur
Și Dumnezeu atunci i-a nimicit
Cu toate-ncredințările în taur.

Că nici un rob pornit de lângă râu
Nu a putut să părăsească moartea,
Dar nu că și-a vândut cândva pe grâu
Părintele lor Iacov libertatea.

Ci de aceia singuri că au fost
Toți vinovați în viața lor murdară
Și alungați din orice adăpost
Ei toți se-mprăștiară pe afară.

Când crucea legii ridicară sus
Și-au răstignit religioși Lumina,
Iar în robie Dumnezeu i-a dus
Până și-or înțelege singuri vina...

Îți mulțumesc, Isuse, că Tu ești
Judecătorul aspru-a vieții noastre
Și cu pedeapsa Ta ne-nțelepțești
Să nu ne-o pierdem toată în dezastre.

Îți mulțumim că noi am înțeles
Din ce și pentru ce avem pedeapsă
Feriți de la religia-n eres
În rătăcire Domnul nu ne lasă.

Doar cei care se cred ales popor
Că tații lor citiră prin Scriptură
Sunt lepădați în rătăcirea lor
Și Mântuirea dau pe-alergătură.

Nu va salva părintele pe fiu
Când fiul răul doar trebăluiește...
Și mor, și mor pierduții prin pustiu
Crezând că Dumnezeu așa iubește!