Plâng ochii triști

Prin gene umezite, de lacrimi, de iluzii,
Pierdute în vremi, rămase ascunse,
Valuri de încercare, lovesc malul inimii,
Pleoapa ochilor poartă imagini obosite,
Topite vise, și atâtea doruri neîmplinite...
Rătăcite-n foșnet de crâng, și ecou mut,
Ascunse în ceața sufletului deznădăjduit,
Scuturându-se de umbra nopții ce a trecut.
Jalea, inima îmi cuprinde, murmur trist cânt,
Ce-l simt adânc în al inimii verde crâng,
În nopți de așteptare, cu rugi mocnite vag,
Sufletul ce pâlpâie, dorind lumini de soare,
Se sparge în ecoul chemării, din val de mare.

Mă înfioară furtuna, vântul mă lovește,
Iubirea mea și dorul, în râu să verse,
Visul pentru cer; îmi tremură pleoapa...
Rătăcirea mă cheamă pe cărări deșarte,
În mine se zbat lumini de speranțe,
Prin înserarea vieții purtată de val,
Aduse de unde tăcute ale râului în aval;
Pe aripa dimineții, mi s-au pus în prag,
Ca să-Ţi deschid poarta inimii cu drag,
Să înalți altar de binecuvântări și alin,
Izvor tămăduitor, al suferinței chin;
Să ștergi din cale, drumurile de suspin,
Preaslăvite Dumnezeu, braț de mângâieri și alin.

Plâng ochii triști, plini de nedumerire,
Suspinul inimii, și al ei geamăt în tăcere,
Te cheamă Doamne, să Te întorci,
Spărgând ecoul, în zări, în mii de voci.
Revino iară, în suflet pune-mi primăvara,
Al vieții mele, curat, și înmugurit anotimp.
Nu mă lăsa prin negură să rătăcesc iară,
Pe greșite cărări, sau pe întunecatul câmp.
Întunecimile păgâne, zilnic, capcane îmi țes,
Mă trag de haină, din lumină să ies,
Să mă arunce în groapă, - a lumii pieire,
Să mor în păcat, să uite toți de mine,
Să îmi pierd sufletul, și a lui mântuire.

Dureri, amar, suferințele mă prăpădesc,
Întuneric fățarnic, cu zgomot de arginți,
Mă chemi șoptit, spre orizontul lumesc,
Dar... în mine, arde flacăra mare-i iubirii.
Am mii de vise, scântei în mări de soare,
Și o chemare în susur, aud în depărtare...
Să las în urmă tot, să lupt pentru salvare.
O torță aprinsă îmi e inima, privind spre cer,
Scântei de mântuire, se înalță spre alb nor,
Se zbat de ochii stelelor ce mă privesc.
Eu cer îndurare, să mă auzi cât mă căiesc...
Cu fața la pământ, îmi ispășesc canoane,
Stăruitor Îți cer, îndură-Te de mine, Doamne.

Iertare sfântă, dă sufletului îndurerat,
Nu îl lăsa să se rătăcească prin abis,
În roua și zorii dimineții îmbălsămat,
Pe frunte, pune-mi cunună de alb iris,
Îmbracă-mă în veșmânt sfânt, al mântuirii.
Să plouă din razele de soare, pulberea iubirii,
Dragostea sfântă, credința, să îngroape firea.
Din cerul Slavei, Blând Păstor să cobori,
Semn pe a mea cale, pasul să-l călăuzești,
Să urc cu mare avânt, bolta albastră...
Zbor pe raza de lumină, cu marea speranță,
Să petrec stelele, ce se aprind pe rând;
În suflet, marea credință, cu Tine în gând.

Culeg valul nopții, îl ascund în mine,
La malul strâns, în zori de spume,
Vântul își acordează sublima-i strună,
O vioară în concert, sună o melodie lină,
Cântări sfinte pe carul mic, pe carul mare,
Îmi bate inima, auzind ecoul în zare...
Uimiți, ochii, privirea în grabă, și-o rotesc...
Alerg, Te strig, Te chem să Te întâlnesc,
Căci Te simt Doamne, în miile de astre,
Un jurământ, un crez, în mine arde.
Viața ca jertfă, pe altar, eu o zidesc,
Cânt în ultimul concert, imn de biruință,
Prin Harul Tău Mi-ai împlinit marea dorință.
Iertarea Mi-ai dat, haina mi-ai spălat,
Siguranța mântuirii, și a vieții veșnice mi-ai lăsat.