Oricare frunză-i scrisă-n sânge
De-atâta ură și urgie
Și parcă tot copacul plânge
Cuprins în fremătarea vie.

În nervi, o filă, semnul crucii
Îl poartă ca simbol de moarte,
Iar arborele vrea s-apuce
O pribegie în departe.

Orice șoptire e o rugă
Din zbaterile de durere
Că pomii toți doresc să fugă
Spre-o zare fără frontiere.

Doar să se rupă de la toate,
Să nu se simtă-n neputință,
Dar rădăcini au împlântate
În humusul de necredință.

Care se ține de un munte,
Care se trage de la apă
Gândind cu iernile cărunte
Că viața numai se îngroapă.

Că ea doar se preface-n humă -
Din lut e-ntreagă până-n creștet
Și într-o liniște postumă
Pământ pământu-și putrezește.

Vânturi se-mpiedică prin file,
Dar nimerite-n deznădejde
Fug printre nopți și printre zile
Lăsând ecouri de odăjdii.

Bieții copaci cu brațe goale
Ar vrea să fugă după vânturi
Din lacrimile de la poale
De la izvoare și pământuri.

Plângându-și muți amărăciunea
Cu o durere-atât de mare
Că se topește-nțelepciunea
Ce ține tina-n încordare.

Privirile își pierd săracii
Din traiul fără vicleșuguri
Că viața-ncepe să-i îmbrace
În lacrimi proaspete din muguri.

Prin vine se ridică vina
Din sufletele descompuse
Și li se-ntunecă lumina
Cerul pe care le-o propuse.

Ci Palma Cerului se-ntinde
Ștergând ocara de rușine
Și jalea frunzelor plângânde
Cu sânge-n boabe cristaline.

Depinde cum răspund la Viață-n
Inevitabil de fosilă:
Cetăți de rugăciuni înalță
Ori doar zidesc încă argilă.