Nopțile sunt friguroase,
Gerul beznei mușcă viața:
Câte sorți neputincioase
Doar visează dimineața!

Întunericul e mare,
Însă-acoperă rușine –
Fiecare, fiecare-i
Pentru sine, pentru sine.

Pe trasee-argentifere
Dibuiește cârja minții
Poate pâine, ori putere,
Poate granița științei.

Nimeni nu îți va răspunde
Zâmbetului tău nesigur
Orișicine orișiunde
Este singur, este singur.

Poți să afli doar ce-or spune
Bănuieli de siluetă,
Umbre, umbre prin genune
Se repetă, se repetă.

Întâlnii sărmani în cale
Ce plângeau în rătăcire
De-mi doream și eu în jale
O secundă de iubire.

Auzeam calici în lume
Suduind cu răutate
Și-mi visam în masca glumei
Firicel de bunătate.

Ci Cuvântul când în poartă
Bătu slova îndârjită
M-am pierdut:„Doamne, mă iartă
Pentru ieslea mea de vită.

Nu mi-i ușa cu zăvorul
Încuiată, ci cu rele...
Cum să doarmă Pruncușorul
În nutrețurile mele?

N-am palate, bogăție,
N-am măcar perină moale...
Ar putea un Prunc să fie
Răstignit în așa bale?”

Poarta, însă, se deschise
Și-a întrat din slăvi Scânteia:
De rușine, ce mai plânse
Viața mea în ora ceea...

Dar un foc, simt, mi se naște
Speriindu-mi anii iernii
Și arunc în el din nașteri
Tot gunoiul și hlujenii.

În pulsarea lui măruntă
Am simțit în piept căldură
Că din soarta mea căruntă
Începui un cânt din gură.

Mă mirai cât e de tristă
Supărata-nconjurare
Și din firea ateistă
Zisei:„Azi e Sărbătoare!”

„Da? Și care e anume?”
Mă-ntrebă-n mirare unul.
„Ce, nu știți?! Astăzi în lume...
Azi s-a început Crăciunul!!!”

Iar soția îmi șoptește
(De-un nebun cum să n-o doară):
„Dragul meu, ceva greșești tu –
Început de mai e-afară...”

„Auzeam și eu de clime
De prin traiul meu de goană,
Dar cunosc întunecime
Când e iarnă, iar e iarnă...

Azi prind viața cu-orice clipă,
Eu aud o ziuă nouă
Vrând cu inima s-o pipăi...
Pace vouă! Pace vouă!

Mă pornesc în zarea largă,
În Cuvântul dalb al Vieții!”
Soața-mi spuse:„Unde, dragă?”
„Înspre zorii Dimineții!!!”