Eu credeam că m-am rătăcit. Dar Dumnezeu știa unde merg.

Într-o seară am simțit nevoia să plec din casă. Am ieșit și m-am plimbat pe câteva străzi, fără să am o destinație anume.

La un moment dat, mi-am dat seama că nu mai știam unde sunt.

După ceva timp, am ajuns pe un drum principal pe care îl cunoșteam. Lângă o stație de autobuz, chiar în mijlocul drumului, am văzut silueta unui om.

Era foarte ciudat: slab, cu picioarele subțiri, gârbovit, cu părul lung și barba lungă.

M-am apropiat.

— Unde sunt? Unde sunt? M-am pierdut!

— Ești în Rayners Lane.

Mi-a explicat că încurcase autobuzele. Voia să ia un alt autobuz, care mergea în altă parte.

L-am luat de pe carosabil și l-am așezat pe banca din stație.

Vorbea engleza cu un accent puternic est-european.

— De unde ești?

— Sunt din România. Mă cheamă Victor.

Mi-a spus că avea cataractă la ochi și că nu vedea prea bine.

S-a mai liniștit și a rămas pe bancă, așteptând să mă întorc cu mașina.

L-am dus acasă.

Când mama l-a văzut, m-a întrebat:

— Dar unde l-ai găsit?

L-am așezat la masă și i-am pus o farfurie cu ciorbă. A început să mănânce și își băga pâinea cu mâna în ciorbă. Bietul om, nu vedea bine.

În timp ce mânca, a început să-mi povestească despre viața lui.

Mamei mele îi spunea „distinsă doamnă”.

Era un om foarte educat. Îmi povestea că absolvise Liceul Sfântul Sava și apoi urmase o facultate renumită din București. Era inginer și își făcuse studiile în perioada de glorie a comunismului, într-o vreme în care regimul era în plină putere.

După spusele lui, tatăl său, fusese un înalt demnitar în domeniul minelor și petrolului în România.

După căderea comunismului venise în Anglia împreună cu mai mulți intelectuali și rămăsese aici.

Cu o ocazie, am întâlnit-o pe fata care fusese trimisă de serviciile sociale să-l viziteze și să vadă de el. M-a chemat afară din casă și mi-a spus ceva care m-a surprins:

— Știi că omul acesta face parte dintr-o familie importantă din România?

Am rămas puțin surprins. Nu știam cât din ceea ce îmi povestise Victor despre familia lui era adevărat, dar cuvintele ei mi-au atras atenția.

Uneori, după tot ce îmi povestea, mă întrebam dacă nu cumva fusese implicat și în alte lucruri despre care nu voia să vorbească.

Era un om foarte inteligent. Aproape că aveai impresia că avea o mică enciclopedie în cap.

Dar contrastul dintre inteligența lui și viața pe care o ducea era izbitor.

După un timp m-a invitat la apartamentul lui și mi-a spus cât de frumos era.

Mi-a stârnit curiozitatea.

Când am ajuns acolo, însă, am rămas uimit.

Era un haos total.

Un miros înțepător mă lovea de la intrare. Printre lucrurile aruncate pe jos erau doar mici cărări pe unde se putea deplasa. Nu mai văzusem niciodată un asemenea apartament.

Bea, fuma și colecționa timbre.

Cu toate acestea, atunci când începea să vorbească, rămâneai uimit de inteligența și cultura lui.

L-am vizitat din ce în ce mai des. După unele vizite ajungeam acasă și îmi puneam hainele direct la spălat.

Dar nu renunțam la el.

Am început să merg la el împreună cu diferiți frați.

La un moment dat, unul dintre frați a avut o vedenie pentru Victor.

A văzut o floare cu petalele lăsate în jos. Apoi a venit o stropitoare și a udat floarea, iar floarea s-a îndreptat.

Am înțeles că era vorba despre viața lui Victor: o viață aproape uscată, dar care încă putea fi înviorată.

Cu altă ocazie, am mers trei frați să ne rugăm pentru el.

În timp ce ne rugam, Victor a început să se manifeste foarte urât. Țipa la noi și ne spunea să tăcem. La un moment dat căuta cu mâinile un cuțit aflat pe masă și părea că era în stare să ne facă rău.

Am plecat de acolo cu multă apăsare.

După o vreme au venit alți doi frați.

Unul dintre ei, când a auzit despre Victor, a spus:

— Eu nu mă rog pentru el. Tatăl meu este slujitor și mi-a spus că este periculos să te aventurezi într-o asemenea lucrare dacă nu ești pregătit.

Atunci am avut o vedenie la nivelul duhului.

Am văzut fratele acela ținând în mână o drujbă mică și urma să taie un stejar foarte mare.

Am înțeles mesajul:

Credință mică, lucrare mare.

Nu era o vedenie despre Victor, ci pentru fratele care se temea să se implice.

Celălalt frate, însă, când l-a văzut pe Victor, s-a minunat de el. Parcă descoperise ceva foarte prețios. Era evanghelist și a văzut în Victor un om care putea fi atins de Dumnezeu și care avea nevoie să audă Evanghelia.

El a avut ideea să-i cumpere un mic aparat cu memorie, pe care să-i punem înregistrări audio. I-a cumpărat aparatul și i-a pregătit un card de memorie pe care a pus Noul Testament, Proverbele și Psalmii, dar și cântări creștine, predici ca Victor să le poată asculta.

A fost una dintre metodele prin care Cuvântul lui Dumnezeu și cântările au început să intre în casa lui, chiar și atunci când noi nu eram acolo.

Victor avea sufletul foarte împovărat de păcat.

Avea 73 de ani și, din ceea ce îmi povestea, aveam impresia că nu avusese parte de o iubire adevărată și nici de prea multă apropiere sufletească.

Într-o zi, în timp ce asculta Biblia audio, l-am auzit spunând:

— Domnilor, dar ce frumos vorbește omul ăla la aparat! Îmi ridică moralul!

Era Biblia.

De multe ori asculta Noul Testament. Îl ascultase atât de mult, încât ajunsese să știe ce urma să spună înainte ca înregistrarea să ajungă la acel pasaj. Uneori spunea chiar el următoarele cuvinte înainte să le audă din aparat.

Pentru mine, acest lucru a fost impresionant. Omul care, la început, abia putea fi convins să se roage ajunsese să asculte Cuvântul lui Dumnezeu atât de des, încât anumite pasaje îi rămăseseră în minte.

Dumnezeu începuse să lucreze în viața lui, chiar înainte ca eu să-mi dau seama de ceea ce făcea Dumnezeu în inima lui.

Dumnezeu începuse să lucreze în viața lui, chiar înainte ca eu să-i cer acest lucru.

Într-o zi mi-a spus:

— Mi-aș mărturisi păcatele, dar tu ești prea tânăr.

Cu toate acestea, m-a numit „duhovnicul lui”.

A fost o perioadă în care îl vizitam chiar și de trei ori pe zi.

Ne rugam de fiecare dată.

În acele zile îl vedeam mai senin la față. Parcă nu mai bea și nu mai fuma sau, cel puțin, o făcea mult mai puțin.

Când îi mai aranjam lucrurile prin casă, îmi spunea:

— Păstrați-vă statutul de vizitator!

Era felul lui de a-mi spune să nu mă bag prea mult în viața lui.

Într-o zi eram la el împreună cu Beniamin.

A venit și Emily, o fată de 16 ani care îl mai ajuta să-și facă cumpărăturile.

Observasem că fuma.

Am întrebat-o:

— De când fumezi, Emily?

— De mică.

— Cum adică de mică? Ai doar 16 ani! Ai încercat să te lași?

— Da, dar nu pot.

M-am rugat pentru ea, ca Domnul să o elibereze de fumat.

Victor și-a exprimat și el dorința să mă rog pentru el.

În timp ce mă rugam, m-a întrerupt:

— Spune și de băutură! Să nu mai beau!

M-am bucurat, dar am și zâmbit.

Nu mă așteptasem la acea cerere.

Mai târziu, Daniel a venit să-i văruiască apartamentul.

A doua zi urma să-l ducem la biserică.

I-am pregătit haine și tot ce trebuia.

Dar Victor a plecat de acasă și nu s-a mai întors.

Noi ne-am gândit atunci că poate era o împotrivire spirituală, ca să nu ajungă la biserică.

Dimineața, însă, Victor era acasă.

Ne-a povestit foarte entuziasmat:

— Ieri m-am rătăcit. Nişte români au dat de mine. Mi-au văzut starea, mi-au cumpărat haine și încălțăminte și m-au adus acasă.

Am rămas uimiți.

Ce minune!

Și hainele erau bune.

În cele din urmă am ajuns cu el la biserică.

Am intrat pe ușă pe la mijlocul programului. Întârziasem aproape o jumătate de oră și, bineînțeles, toată biserica ne-a văzut intrând împreună.

Victor nu prea avea stare.

Mai comenta, mai vorbea.

La un moment dat a ieșit din biserică, s-a trântit în fața ușii și a început să vorbească urât și tare. Voia să fumeze acolo.

Dar, în perioada în care îl vizitam de trei ori pe zi și ne rugam împreună, Dumnezeu făcea ceva în inima lui.

Într-o zi și-a exprimat dorința să se roage el pentru mine.

Pentru mine a fost o mare minune.

Victor s-a rugat frumos.

A fost o rugăciune sinceră, din inimă.

În altă zi chiar m-a certat:

— Taci! Mai bine să ne rugăm!

Omul care altădată ne spunea să tăcem atunci când ne rugam ajunsese să ne spună că este mai bine să ne rugăm.

Am văzut în asta o lucrare a lui Dumnezeu.

Dar lupta era mare.

Într-o zi m-am rugat pentru el să nu-și mai cheltuiască banii în mod neînțelept, să nu mai fumeze și să nu mai bea.

 În rugăciune am amintit și câteva lucruri de care avea nevoie în casă și pe care și le-ar fi putut cumpăra cu banii pe care îi cheltuia pe țigări și băutură.

Victor s-a enervat și a început să arunce obiecte de pe masă spre mine.

Apoi m-a oprit:

— Dar tu știi de când fumez eu?

— Nu.

— Din perioada studenției. De când aveam examene. Cum să încetez acum?

Avea în spate zeci de ani de obiceiuri și dependențe.

Nu era o luptă care să se rezolve într-o zi.

După un timp, însă, Victor a dispărut din nou.

Mai târziu, doi frați de la o altă biserică l-au găsit într-o stație de autobuz.

Au început să se ocupe de el.

Mi-au arătat niște fotografii.

La nivelul șosetelor avea răni și erau chiar viermi mici.

I-au făcut baie și au început să aibă grijă de el.

Într-o zi m-am dus din nou la Victor.

Când am ajuns, casa era goală. Lucrurile lui erau scoase afară, unele dintre ele aruncate pe lângă ușă.

Victor nu mai era.

Locuia într-o locuință socială, iar majoritatea vecinilor erau oameni cu probleme de sănătate, unii imobilizați la pat. Am întrebat dacă știe cineva ce s-a întâmplat cu el.

Nimeni nu știa nimic.

Nu știam dacă fusese mutat, dacă plecase în altă parte sau dacă i se întâmplase ceva.

Pur și simplu dispăruse.

Am rămas privind lucrurile lui de afară și mi-am amintit de prima întâlnire cu el, când îl găsisem pierdut pe stradă:

— Unde sunt? Unde sunt? M-am pierdut...

Atunci nu mi-am imaginat că, după o vreme, eu aveam să mă întreb același lucru despre el:

„Unde este Victor?”

Până astăzi nu știu.

Nu știu nici cât a mai avut de trăit și nici cum s-a încheiat povestea lui.

Dar știu că, în perioada în care l-am cunoscut, Dumnezeu i-a pus înainte oameni care s-au rugat pentru el. I-a pus Cuvântul în urechi. I-a dat ocazii să se apropie de El.

Știu că un om care altădată ne spunea să tăcem atunci când ne rugam a ajuns să spună:

— Mai bine să ne rugăm.

Știu că mi-a spus:

— Mi-aș mărturisi păcatele...

Și știu că, într-o zi, s-a rugat el însuși pentru mine, cu o rugăciune sinceră, din inimă.

Poate că pentru oameni Victor era doar un bătrân alcoolic, fumător, murdar și periculos.

Dar Dumnezeu vedea mai mult.

Vedea omul din spatele mizeriei.

Vedea sufletul din spatele păcatului.

Și poate că tocmai de aceea, într-o seară, când eu credeam că mă plimb fără o destinație, am ajuns pe acel drum.

Eu credeam că m-am rătăcit. Dar Dumnezeu știa exact unde merg.

Eu m-am rătăcit pe străzi, dar Dumnezeu m-a făcut să găsesc un om care se rătăcise în viață.

Nu știu unde a ajuns Victor. Dar știu că Dumnezeu știe.

Și poate că aceasta este lecția pe care am învățat-o din întâlnirea cu el:

Nu noi suntem cei care schimbăm oamenii. Noi suntem chemați să le întindem mâna, să le spunem despre Dumnezeu și să ne rugăm pentru ei. Restul îl lăsăm în mâna Celui care le cunoaște inima.

08.08. 2026 — Londra