Citim în Apocalipsa lui Ioan că Domnul i‑a poruncit robului Său Ioan să scrie câteva lucruri îngerului (adică episcopului sau învățătorului) Bisericii din Smirna, spre îndemn pentru păstor, precum și spre zidirea bisericii, spunând:

„Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: Iată ce zice Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel ce a murit și a înviat: Știu necazul tău și sărăcia ta (dar ești bogat) și batjocurile din partea celor ce zic că sunt Iudei și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniță pe unii din voi, ca să vă încerce; și veți avea necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte și‑ți voi da cununa vieții.” (Apocalipsa 2:8–10)

Aceste cuvinte arată că credincioșii din Smirna, împreună cu învățătorul lor, se aflau deja în necaz și sărăcie, și că urma să vină peste ei o suferință și mai mare; de aceea Domnul îi îndeamnă la statornicie, făgăduindu-le cununa vieții.

În privința învățătorului acestei biserici, cei mai mulți scriitori vechi îl numesc Policarp și spun că a fost ucenic al apostolului Ioan, deoarece îl auzise pe Ioan predicând Cuvântul lui Dumnezeu și avusese legături cu cei care L‑au cunoscut personal pe Domnul Isus Hristos; iar Ioan l‑ar fi rânduit episcop sau supraveghetor al Bisericii din Smirna.

Suferințele despre care Domnul spusese că aveau să vină peste el și peste biserica lui au sosit după un timp; astfel încât acest bun păstor a mers înainte, iar multe dintre oile turmei lui l‑au urmat cu credincioșie. Totuși, aici vorbim doar despre păstorul Policarp.

Se spune că, cu trei zile înainte de a fi prins și condamnat la moarte, Policarp a fost cuprins de un somn adânc în mijlocul rugăciunii și, în vis, a văzut perna pe care își sprijinea capul luând foc și fiind mistuită. Trezindu‑se îndată, a înțeles că avea să fie ars pentru numele lui Hristos.

După ce cei care doreau să‑l prindă s‑au apropiat, prietenii lui au încercat să-l ascundă, mutându-l într‑un alt loc, dar a fost repede găsit, deoarece prigonitorii prinseseră doi băieți, pe care, biciuindu‑i, i‑au forțat să spună unde se afla Policarp. Deși ar fi putut ușor să fugă într-o altă casă apropiată, nu a vrut, spunând: „Facă-se voia Domnului.” A coborât scările ca să‑i întâmpine pe prigonitori și i‑a primit cu atâta bunătate, încât cei care nu îl cunoșteau au zis cu părere de rău: „Pentru ce ne-am grăbit atât să prindem un om atât de bătrân?”

Policarp a poruncit îndată să li se pună o masă, rugându-i cu dragoste să mănânce, și a cerut ca ei să-i acorde o oră pentru rugăciune liniștită, ceea ce ei i-au permis. După ce și-a încheiat rugăciunea și acel ceas de meditație asupra vieții sale, încredințând Domnului Biserica în care era învățător, executorii l-au pus pe un măgar și l-au dus în oraș, în Sabatul marii sărbători.

Nicetes și fiul său, Irod, supranumit „prințul păcii”, au ieșit în întâmpinarea lui, l-au luat din mâinile executorilor și l-au așezat în trăsura lor, căutând să-l convingă să se lepede de Hristos, zicând: „Ce te costă să spui: ‘Doamne împărate’ și să aduci o jertfă sau tămâie înaintea lui, ca să-ți salvezi viața?”

La început Policarp nu a răspuns, dar deoarece îl presau cu întrebări, a zis în cele din urmă: „Nu, nu voi face niciodată ceea ce îmi cereți.” Atunci ei au început să-l insulte și l-au împins afară din trăsură, încât, căzând, s-a rănit la picior. Totuși, nu a arătat nicio durere, ci s‑a predat din nou executorilor, mergând repede, ca și cum nu l-ar fi împiedicat nimic.

Când a intrat în amfiteatru, un glas a venit din cer: „Fii tare, Policarp, și curajos în mărturisirea ta și în suferința care te așteaptă.” Nimeni nu a văzut pe cel care vorbise, dar mulți creștini din preajmă l‑au auzit; însă marea mulțime nu l-a putut auzi din cauza zarvei. Totuși, acest glas l‑a întărit pe Policarp și pe cei care îl auziseră.

Dregătorul l-a sfătuit să aibă milă de vârsta lui și, jurând pe averea împăratului, să se lepede de Hristos. Policarp a răspuns: „Îi slujesc Domnului meu Isus Hristos de optzeci și șase de ani și nu mi-a făcut niciodată vreun rău. Cum aș putea să mă lepăd de Împăratul meu, care m-a păzit de tot răul și m-a răscumpărat cu credincioșie?”

Dregătorul l-a amenințat că îl va arunca înaintea fiarelor, dacă nu renunță. Policarp a răspuns fără teamă: „Lasă-le să vină; hotărârea mea este neschimbată. Noi nu putem fi abătuți de la bine prin necaz; dar ar fi bine ca cei răi să se întoarcă de la răutatea lor.”

Dregătorul a spus: „Dacă disprețuiești fiarele, te voi face să fii ars în foc.” Policarp a răspuns: „Mă ameninți cu un foc care arde poate un ceas și apoi se stinge; dar nu cunoști focul judecății lui Dumnezeu, pregătit pentru chinul veșnic al celor nelegiuiți. De ce întârzii? Adu fiarele sau focul sau orice vrei; nimic nu mă va face să mă lepăd de Hristos, Domnul și Mântuitorul meu.”

Când poporul a cerut moartea lui, dregătorul l-a predat pentru a fi ars. Imediat au fost adunate lemne, vreascuri și paie. Când Policarp a văzut, și-a scos hainele și încălțările, pregătindu-se să fie pus pe rug. Călăii voiau să-l bată în cuie, dar el a zis: „Lăsați așa; Cel care îmi dă puterea să îndur focul mă va întări să rămân nemișcat chiar fără cuie.” Așa că l-au legat doar cu o funie, mâinile la spate.

Fiind pregătit ca o jertfă și așezat pe lemne ca un miel, s-a rugat lui Dumnezeu, mulțumindu‑i că l‑a socotit vrednic să ia parte la suferințele lui Hristos și rugându-l să-l primească ca pe o jertfă plăcută, prin Isus Hristos, Marele Preot veșnic.

După ce a rostit „Amin”, călăii au aprins focul. Flăcările s-au ridicat înalte deasupra lui, dar, spre uimirea tuturor, trupul lui Policarp era foarte puțin atins, dacă nu chiar deloc. De aceea, i s-a poruncit unui călău să-l străpungă cu sabia; iar când l-a străpuns, sângele a țâșnit atât de mult, fie din cauza căldurii, fie din alt motiv, încât focul aproape s-a stins.

Astfel, acest martor credincios al lui Isus Hristos, după ce a suferit prin foc și prin sabie, a intrat în odihna sfinților, în jurul anului 168 d. Hr.

Referințe: Eusebiu, cartea a 4‑a, cap. 15, tipărit 1588, pag. 66–70, comparat cu Abr. Mell. , cartea I a Istoriei, fol. 40–41, col. 1–4, din Iren. , lib. 3, cap. 3. Hæres. Hieron. , Catal. la „Policarp”. Euseb. , lib. 4, cap. 13 și lib. 5, cap. 19. De asemenea, Joh. Gysius, Hist. Mart. , anul 168, fol. 17, col. 2 și P. J. Twisck, Chron. , cartea a 2‑a, anul 168, pag. 45, col. 2.

Notă

Această relatare a fost extrasă din cartea Oglinda Martirilor, publicată în anul 1660 de Thilemann J. van Braght, disponibilă în domeniul public.

Scopul publicării nu este pentru a susține învățăturile pe care martirii prezentați le-au urmat (care de cele mai multe ori sunt necunoscute).

Am avut în vedere doar relatarea istorică despre suferințele și martirajele la care au fost supuși cei ce au dorit să-l urmeze pe Hristos și care nu și-au iubit viața.

Pentru a accesa mai multe resurse din Oglinda Martirilor și resurse gratuite dedicate unei ucenicii autentice în Hristos, pentru a ne asemăna cu El, vizitează https://anabaptisti.ro sau https://cuvantcurat.ro.