Mărturie!

            M-am întors la Dumnezeu după revoluție.

            Vin din Biserica majoritară în care figuram doar cu numele, pentru că în copilăria mea nu se prea vorbea de Dumnezeu, de pocăință.

            La Biserică mergeam doar cu ocazia sărbătorilor mari(Paște, Crăciun) și atunci pentru că așa era obiceiul, sau mergeam la vreun eveniment din familia noastră sau a unor prieteni(botez, nuntă, înmormântare). În rest, știam că toate lucrurile le fac preoții.

           Nu aveam o Biblie. Ni se spunea că numai preotul are voie să o citească și să o țină în Altar, iar noi ne adresam lui Dumnezeu numai prin intermediul preoților, „împuterniciții Lui pe pământ”.

       Când am început să frecventez Biserica Penticostală, am tot aflat lucruri spirituale noi.

          Printre cele mai însemnate, pentru mine, au fost legătura personală cu Dumnezeu Tatăl ceresc, cu Domnul Isus, Fiul prin a cărui moarte și înviere, suntem mântuiți fără să fim nevoiți să împlinim ritualurile „tradiției” și nu în ultimul rând intervenția Domnului Isus în mod miraculos în viața unor frați și surori din Biserică.

          Eu nu sunt o persoană lesne crezătoare. Până când nu înțeleg un fenomen, stau în espectativă.

Nu sunt nici foarte entuziastă, ci caut să găsesc explicații logice ale întâmplărilor din jurul meu.

           Totuși, Domnul a avut răbdare cu mine, pentru că El m-a creat și știa că sunt un pic altfel. Nu m-a catalogat după regulile filosofilor lumii acesteia.

            Într-o noapte, pe când dormeam în patul meu, mi-a zis în vis cu un glas tunător să citesc Cartea Vechiului Testament, Eclesiastul și altă dată, a trimis un înger ca să-mi facă ventilație cu aripile, pentru că în somn nu mai puteam să respir.

            Mai târziu am înțeles de ce trebuia să citesc această carte.

         Pentru că în ea, mai cu seamă în ultimul capitol, omul este îndemnat să-și aducă aminte că este trecător pe pământ și că fără Dumnezeu nu ai nici un viitor și nici o nădejde.

        Nouă, familiei ne-a purtat de grijă într-o vreme în care nu se găseau alimente, aducându-le chiar la ușă, prin persoane la care nici nu ne gândiserăm.

            Domnul mi-a vindecat parțial sinuzita de care sufeream încă din adolescență.

         Lucrul acesta s-a întâmplat chiar în Biserica din Crângași, pe când ne adunam în baracă, când ne-a vizitat un pastor american cu dar de vindecare.

         El s-a rugat pentru toți bolnavii din adunare și Domnul s-a atins de mine și m-a vindecat. Pe moment nu am simțit nimic deosebit, dar la următoarea radiografie, mi-a spus medicul că nu mai am sinuzită la obraji, decât la frunte.

            Am avut și alte experiențe cu Domnul, dar nu am fost conștientă de ele, numai după ce am mai crescut în credință mi-am dat seama de faptul că în multe situații din viața mea a intervenit Domnul cu mila și îndurarea Lui.

           Chiar dacă nu minunile mă caracterizează pe mine în credință, totuși în duhul meu mă impresionează, nu am dorit niciodată să-L rog pe Domnul să-mi arate vreo minune.

            Mărturisesc faptul că îmi era teamă să nu mă treacă printr-o suferință grea. De altfel, chiar în rugăciunile mele zilnice, îl rog pe Domnul Isus, Mântuitorul meu să-mi păzească familia de necazuri și pe dragii mei de accidente și de boli grave.

            Totuși, o mare minune a fost pentru mine și vindecarea fratelui C. M. pentru care s-a rugat toată Biserica, chiar dacă la vremea aceea aveam o rezervă cu privire la vindecarea lui din boala care suferea, neînțeleasă nici de medici.

       Dar Domnul Și-a proslăvit Numele și l-a vindecat ca și pe Ezechia, dându-i încă cincisprezece ani de viață, spre slava Numelui Său, dar și spre uimirea și bucuria mea.

            De atunci am văzut, am citit și am auzit despre multe intervenții miraculoase ale lui Dumnezeu în viața multor surori ți frați de credință.

            O mare minune am trăit chiar în familia noastră când Virgil, soțul meu a căzut la pat brusc, cu febră foarte mare, cu analize urâte de care se mirau chiar și medicii de la spitalul de urgență. Tot brusc, așa cum a venit boala, a și plecat la intervenția miraculoasă a Domnului, fără vreo explicație sau vreun diagnostic din partea medicilor.

            Noi, însă avem o explicație!

          Cu mai multe luni în urmă, noi ca familie am hotărât să ne apropiem mai mult de Domnul prin post și rugăciune, împreună cu mai mulți frați și surori în stăruință după botezul cu Duhul Sfânt.

  Așa că Satan s-a înfuriat rău pe noi și a hotărât să ne distrugă credința dar și sufletul.

        În timpul acesta am avut foarte multe lovituri din mai multe părți, dar după promisiunile Domnului, pentru că ne-am încrezut în El, am ieșit biruitori în majoritatea cazurilor pentru că El nu ne-a părăsit nici o clipă.

        Mai suntem în așteptarea unor împliniri ale promisiunilor lui Dumnezeu, dar avem toată încrederea că și acestea se vor împlini, știind că tot ce făgăduiește Domnul este „Da” și „Amin” și tot ce începe, duce la bun sfârșit.

            El nu este om ca să se schimbe, sau să-I pară rău de promisiunile făcute.

            Dar Satan nu ține cont de faptul că ești copil de Dumnezeu și lovește ori de câte ori are prilejul și ori de câte ori îi este îngăduit de către Domnul.

           Astfel că, printre loviturile sale a fost și suferința mea foarte grea prin care m-a trecut (cancer la plămân, cu metastaze) și nu numai pe mine, ci și pe soțul meu, dar și pe Radu fiul nostru.

          De fapt eu cred că lovitura cea mai grea a vrut să o dea soțului meu care este lucrător în Biserică și ori de câte ori are ocazia, îndeamnă frații la încredere deplină în Dumnezeul care nu-i lasă niciodată pe ai Săi la necaz.

            De asemenea, cheamă întotdeauna oamenii la pocăință și supunere față de Domnul Isus, Mântuitorul care are milă și se îndură de  făptura mâinilor Sale.

            Este ușor să dai îndemnuri bune și să încurajezi pe alții dar este așa de greu atunci când tu însuți ești într-un cuptor încins, sau într-o vale adâncă.

            Dar mulțumesc Domnului Isus Cristos care l-a ajutat să rămână tare pe stâncă, adică ancorat în credința în Domnul Isus și împreună cu El a putut trece prin toate încercările.

          Eu, urma să fiu operată în Spitalul Militar Central și chiar dacă nu cunoșteam pe nimeni, mi-am încredințat viața în mâna Domnului care mi-a scos în cale un medic deosebit, și ne-a scos biruitori.

            După operație, urma să primesc altă lovitură; la laboratorul de analize, s-a constatat faptul că tumoarea era de natură  malignă cu metastaze.

            A fost o veste, ca o lovitură grea.

            Un diagnostic foarte greu de primit.

            Vestea aceasta te dărâmă.

            Cancer! ! !

            Boala de care îmi era mie și cred că tuturor oamenilor, cel mai urât.

            Oricare boală este grea, dar cancerul le întrece pe toate.

          Nici nu-mi venea să-i spun pe nume când auzeam pe cineva că este bolnav și are acest diagnostic.

            Orice tratament al acestei boli aduce doar o ameliorare și o prelungire a vieții cu un timp mai scurt sau mai lung, dar vindecarea o poate da numai Domnul.

            M-am gândit la faptul că până aici este firul vieții mele.

            Cu toate acestea, nu am disperat, ci m-am rugat Domnului să-mi dea pace în inimă și putere să pot duce suferința până la capăt.

            Domnul mi-a ascultat rugăciunea și mi-a dat o pace pe care nu o puteam înțelege.

           Parcă nu era vorba de mine și diagnosticul, care până mai ieri mă îngrozea, acum, mă liniștea.

           I-am mulțumit Domnului Isus, Mântuitorul meu că m-a iubit așa de mult și pentru faptul că mi-a mântuit sufletul, chiar dacă în tinerețea mea, nu aveam o părere bună despre pocăiți (așa erau zvonurile în lume, încât te îndepărtau de Biserică și de pocăiți).

            Dar Domnul mi-a dat ocazia să cunosc adevărul Lui prin soțul meu.

            Mi-a dăruit o familie minunată și m-a păzit de multe lucruri rele în viață.

          Mi-a călăuzit pașii pe o cale pe care nu mai fusesem niciodată, dar am constatat că este ușoară și frumoasă, tocmai ca pe ea să poată merge și cei ce sunt mai slabi în credință.

       Prin urmare, mi-am încredințat din nou viața și soarta în mâna Domnului după Cuvântul din Psalmul 37:5 „Încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El și El va lucra.”

           Este adevărat Cuvântul acesta, pentru că Domnul în hotărârea Lui mi-a prelungit viața pentru o vreme pe care El o știe.

            Eu mă supun voinței Sale, pentru că știu că voia Sa este bună și desăvârșită.

            Chiar dacă nu suntem o familie cu influență sau cu prieteni „sus puși”, Domnul a fost cu noi în toată perioada de suferință și ne-a scos în cale exact oameni cu experiență, omenoși, care puteau să ne ajute la momentul respectiv.

          Ne rugăm ca Domnul să binecuvânteze pe toți medicii care s-au ocupat de mine în timp de aproape două luni de zile cât am fost internată în trei spitale din București.

            Ne rugăm de asemenea, ca Domnul să binecuvânteze tot personalul din spitale, care s-a lăsat călăuzit de voia Tatălui ceresc și s-a ocupat cu dăruire de mine și de foarte mulți alți bolnavi ca mine.

            Domnul știe să lucreze în chip minunat și să facă toate lucrurile bune.

           Chiar faptul că m-am îmbolnăvit, eu mi se pare o binecuvântare dacă pot să spun așa, pentru că, dacă s-ar fi îmbolnăvit soțul meu, aș fi suferit dublu; și pentru el, dar și pentru faptul că nu puteam să-l ajut.

            El este mai puternic, conduce mașina și a putut să mă ducă mereu la tratamentul cu citostatice pe care l-am făcut în Spitalul Fundeni timp de patru luni.

         El s-a ocupat de toate treburile gospodăriei, a venit la mine la spital, chiar și de două ori pe zi.

            Eu nu aș fi avut puterea aceasta.

            El a fost nelipsit de la rugăciunile Bisericii și împreună cu frații s-a rugat pentru mine.

            Mulțumesc fraților pastori Florin Ianovici și Ștefan Ivan  care mi-au făcut ungerea cu untdelemn, m-au vizitat și m-au susținut în rugăciuni toată perioada grea a bolii.

         Mulțumesc din toată inima Bisericii din care facem parte, Betel Crângași dar și celorlalte Biserici care s-au rugat pentru mine. Domnul Isus Cristos să vă răsplătească dragostea și să vă înmulțească Harul de mii de ori.

            În toartă suferința prin care am trecut, Domnul a vrut să-Și proslăvească Numele, a vrut să-mi arate faptul că la El nimic nu este imposibil, că poate să vindece și cancerul, chiar în trupul meu, pentru ca să mă zidească, să mă întărească în credință pe mine și familia mea, dar și pe frații și surorile care s-au rugat cu credință pentru mine. Unii nici nu mă cunoșteau decât ca pe soția lui Virgil.

            Domnul să vă binecuvânteze pe toți și să vă aline întotdeauna orice suferință.

            Chiar și această mărturisire este tot lucrarea Domnului.

            Abia după ce am trecut prin încercarea grea, mi-am amintit că un an sau doi înainte de a mă îmbolnăvi (2012-2013), am primit un cuvânt din partea Domnului printr-un vas ales, faptul că voi mărturisi lucrările Lui de vindecare la mulți oameni și că voi scrie într-o carte lucrările acestea. Eu am zâmbit în sinea mea a neîncredere ca și Saara când i-a spus Îngerul Domnului că „la anul pe vremea aceasta va avea un copil”. Tocmai de aceea nici nu am reținut data lucrării de proorocie. Apoi, în urma biruinței pe care Domnul mi-a dat-o în încercare, i-am mulțumit printr-un „bilet de mulțumire”, dar și Bisericii, fraților și surorilor care s-au rugat necontenit pentru mine.

         Fiind încă în spitalul „Sfântul Ștefan”, cu două nopți înainte de a fi transferată la spitalul „Central Militar”, unde am fost supusă unei intervenții chirurgicale foarte grea; (aici mi s-a scos plămânul drept pentru că tumoarea era localizată la intrarea în plămân, aproape de inimă), am avut două vise diferite în fiecare noapte.

            În ambele vise se făcea că în final, țineam în mâna dreaptă și fluturam un steag de biruință. Am înțeles din aceste vise faptul că Domnul îmi dă biruință și că va fi cu mine. Lucru, care s-a întâmplat.

           Când soțul meu mi-a propus să scriu mărturisirea în acest al patrulea volum al cărții sale, i-am spus că nu știu ce să scriu altceva, decât firul vieții mele din perioada de boală. Lucru care nu mi se părea prea interesant și nici frumos, pentru că mulți alții trec prin încercări grele.

          Dar într-o zi din luna Iunie 2015, când se împlinea un an de la debutul suferinței mele, în timp ce călcam rufe și ascultam o predică pe „Resurse Creștine”, Duhul Domnului mi-a vorbit și mi-a pus în minte ideile din mărturisirea aceasta.

          Și am înțeles faptul că în adevăr, voia Domnului este ca eu să mărturisesc suferința prin care am trecut și biruința pe care mi-a dat-o, spre Slava și cinstea Numelui Său mare, dar și pentru ca oricine va citi aceste rânduri să fie întărit în credința că Domnul Isus Cristos ascultă rugăciunile fraților făcute cu credință și că este cu adevărat „Domnul care te vindecă”.

            El nu te lasă niciodată la greu.

          Domnul Isus, Mântuitorul, știe întotdeauna ce este mai bine pentru noi și chiar dacă uneori nu ne vindecă, nu înseamnă că nu ne iubește și că nu ne vrea tot binele, dar uneori alege altfel decât ne dorim noi.

                                   Toni Vîrsta