„Doamne, sunt o luminiţă - cât un mugurel de viţă

orice val să mă atingă - este gata să mă stingă

orice vântişor să bată - mă-ncovoaie dintr-o dată

dacă Mâna-Ţi nu m-ar ţine - n-ar fi-un ceas nimic de mine”.

Cu cât Domnul Dumnezeu preţuieşte mai mult o viaţă, cu atâta Satana caută mai mult să o nimicească. Şi cu cât Domnul Hristos caută să ocrotească mai cu dragoste un suflet - cu atâta vrăjmaşul caută mai cu ură să-l arunce în tot mai multe primejdii. Pentru împlinirea planurilor sale, Satan se foloseşte de tot felul de duhuri, de oameni, de mijloace şi de ispite rele, văzute ori nevăzute.

De câte ori, în calea unei vieţi apărate de Domnul Dumnezeu vine câte o primejdie din partea celui rău, de atâtea ori Duhul Domnului îl înştiinţează pe cel primejduit fie într-un fel, fie în altul. Când însă noi avem ori înţelegerea prea neştiutoare ori voinţa prea slabă ca să ne oprim la timp, - atunci intervine Însăşi Mâna Domnului cea Bună şi Puternică şi ne salvează. Ori direct, cum a fost în viaţa lui Ilie. Ori indirect, cum a fost în viaţa lui Moise.

Nu ştiu în ce măsură a găsit Domnul şi Mântuitorul meu, că viaţa mea Îi va fi folositoare în Lucrarea Evangheliei Sale, - dar ştiu că în multe rânduri, numai din câte le-am văzut eu - (dar din câte nu le-am văzut!), a intervenit în chip minunat bunătatea şi grija Lui şi m-a salvat de la moarte. Satana căuta să-mi ia viaţa: numai viaţa căuta să mi-o ia. Dar Domnul nu i-a îngăduit - ci ori într-un fel ori în altul, m-a scăpat de la moarte de fiecare dată...

Desigur primejdiile de moarte sunt aşezate în calea vieţii noastre în mult mai mare număr decât le putem noi vedea, chiar când luăm bine seama la ele. Dar cea mai mare parte din aceste primejdii, noi nici nu le vedem. Trecem prin ele fără să le nici bănuim, căci Domnul Dumnezeul nostru ni le acopere - nici să nu le vedem cu ochii noştri.

Însă pe unele dintre acestea El lasă ca noi să le vedem pentru ca să ne dăm seama din cele puţine văzute, cât de multe pot fi celelalte, - şi prin urmare cât de multă grijă ne poartă El! Asta pentru ca întotdeauna să învăţăm să-I mulţumim cu recunoştinţă şi să umblăm cu grijă.

De fiecare dată când Domnul Dumnezeul meu m-a salvat cu viaţă dintr-o primejdie de moarte, eu ar fi trebuit să văd că mai trăiesc numai datorită Milei Sale. Că viaţa mea, de după salvarea asta fiind numai un dar al Lui, se cuvine să o mai trăiesc în totul doar spre slava Sa. Însă eu nu totdeauna am văzut aceasta. Dar slăvit să fie Domnul pentru clipa când am început să văd. De atunci întocmai aşa am şi căutat să fac.

Aveam nici patru anişori în vara anului 1918, când într-o zi de vară ai mei secerau grâu la Vale. Bunicul tăia grâul cu coasa culcându-l brazdă pe cel necosit, pentru ca mama să-l poată strânge cu secera mănunchi, aşezându-i în dreapta ei adunaţi frumos. Legătorul care venea în urma ei îi lua câte trei-patru strângându-i sub genunchi în snopi şi legându-i cu legături făcute din spice. Lângă un snop aşezat în picioare era olul de pământ cu apă pus la umbră să nu se încălzească. Eu în urma lor şi printre snopi mă jucam sărind încoace şi încolo, aşteptând să aflăm vreun cuib de pitpalaci ori de ciocârlie prin grâul cosit.

Cam la jumătatea timpului dintre amiază şi seară, când soarele era de un stânjen bun pe cer, toţi secerătorii de pe câmp lăsau lucrul şi strânşi roată se aşezau undeva pe snopi, ca să mănânce de ojină... căci flămânziseră de la amiază. Ziua era mare şi lucrul greu. Mă uitam şi cât vedeam cu ochii, întreg hotarul era plin de secerători. Unii cântau pe dealuri şi pe vale de răsuna până departe.

Ce frumos era totul. În grâu cântau pitpalacii şi cintezii. Pe sus cântau ciocârliile. Prin arinii de-a lungul văii cântau presuri şi grauri. Oricât de grea era munca atunci, nimeni n-o făcea mânios şi forţat. Toţi o făceau cu drag şi cei mai mulţi cântând. Ce mare binecuvântare de la Domnul Dumnezeu este bucuria muncii.

Lângă lanul de grâu unde secerau ai mei era o fâşie cu iarbă verde şi moale, prin care alergam eu desculţ încoace şi încolo pe lângă secerători. Când lăsaseră lucrul pentru a se duce mai încolo ca să-şi ia gustarea lor de ojină şezând pe snopi, bunicul meu lăsase coasa lui proptită în varga ei în iarbă cu tăişul în sus. În timp ce ei stăteau pe snopii lor roată vorbind şi mâncând, uitându-se în jos la mâncarea lor care era aşezată pe un ştergar la mijloc între snopi, nu m-au văzut pe mine cum fug desculţ, sărind spre coasa care era aşezată în calea mea cu tăişul în sus.

Mai era atâta loc larg şi în altă parte pe unde aş fi putut să fug şi să sar. Mă chemaseră să merg şi eu să mănânc cu ei pâine şi ceapă şi brânză, - dar pe mine nu ştiu ce mă mâna şi mă trăgea să merg spre coasă fugind şi sărind desculţ. Într-o clipă m-am pomenit călcând cu picioarele goale în tăişul coasei, care m-a străpuns usturător până la os, arzându-mă ca o pleasnă de foc. M-am prăbuşit acolo plângând. Din picioarele mele desculţe curgea vale sângele înroşind pământul şi iarba.

Mama şi bunicul au venit repede şi m-au ridicat de acolo cu labele picioarelor scăldate în sânge, tăiate aproape de tot. Au rupt nişte frunză de varză de pe aproape, căci nu mai ştiau cu ce să-mi oprească sângele, apoi m-au legat cu nişte prosoape şi obiele, care se umplură şi ele îndată de sânge. Aşa, pe sus, m-au dus în braţe până acasă şi m-au aşezat în pat.

Bunica s-a dus repede aducând nişte buruieni de leac de coada şoricelului şi crestăţele, cu care zdrobindu-le, mi-a oblojit amândouă picioarele până sus.

Am zăcut aşa nu ştiu câte săptămâni între moarte şi viaţă. Picioarele mi se umflaseră şi rana copsese. Coasa fusese plină de praf şi de zgură de buruienile veninoase de prin grâu. Singurul meu doctor era bunica. Ea mă lega şi mă dezlega, primenindu-mi ierburile ei de leac coada şoricelului şi crestăţeaua pe care le zdrobea între două pietre şi apoi mi le întindea peste ranele mele dureroase, până ce într-un târziu mi s-a vindecat şi am putut să umblu.

De atunci nu m-am mai jucat pe lângă coasă niciodată în viaţa mea. Dar am aflat atunci şi că nu toate ne sunt îngăduite. Că multe jocuri sunt primejdioase şi că totdeauna trebuie să fii cu mare băgare de seamă pe unde umbli.

Dar nici bunicul n-a mai aşezat niciodată coasa în felul acela. De fapt, zicea el după aceea, că nici până atunci n-o mai aşezase aşa. Nici el nu-şi dădea seama ce l-a făcut atunci s-o pună aşa, cu tăişul în sus - cum nu-mi dădusem seama nici eu ce mă împinsese şi pe mine să fug acolo tocmai atunci...

Vrăjmaşul prinsese un prilej nimerit ca să-mi facă rău şi s-a ştiut folosi aşa de bine de el ca să-mi ia viaţa. Dar Domnul nu m-a lăsat să cad acolo cu burta sau cu ochii. Ca să nu mă pierd de tot. Adevărul acesta n-aveam cum să-l ştiu eu atunci dar mai târziu am aflat că dacă trebuie să trecem prin felurite încercări, Domnul Isus întocmeşte toate lucrurile în aşa fel încât să nu ni se întâmple răul cel mai mare ci cel mai mic, după cum a zis El: Iată, Eu sunt cu tine ca să te scap...

În toamna anului următor, după ce abia mă vindecasem de boala picioarelor mele din care am ieşit foarte slăbit - am fost iarăşi împins într-o altă primejdie de moarte.

Era în dimineaţa unei zile de lucru. Toţi oamenii mergeau încoace şi încolo cu boii înjugaţi fie la plug, fie la grapă, căci era vremea semănatului de grâu. Bunicul şi tata înjugaseră boii la plug şi o luară la arat ieşind prin grădina noastră cu meri să meargă spre Luncă. Mama nu era acasă ci numai bunica era ocupată pregătind înăuntru mâncarea.

Eu m-am luat în urma plugului până la leasa din gardul grădinii ca să văd bine dacă au plecat cu plugul sau se mai întorc după ceva înapoi. Aveam de gând să merg pe uliţă să mă joc cu ceilalţi copii, şi mă temeam să mă duc câtă vreme tata era pe aproape că nici tata şi nici mama nu mă lăsau să merg pe uliţă la ceilalţi copii. Multă bătaie am luat eu de la ei până m-au înţărcat de tot de acest obicei. Eram copil, eram singur şi pe atunci nimeni nu cumpăra jucării pentru copiii de la ţară. N-aveam cu ce să mă joc decât cioplind cu câte un cuţit la câte ceva. Dar nici cu cuţitul n-aveam voie să umblu. Toate degetele mi-s pline şi astăzi de semnele tăieturilor de atunci.

De data asta, cum nu-i mai vedeam de gard şi de meri - un gând ispititor mă împinse să mă sui pe scară care era pusă pe căpiţa cea mai mare de fân, lângă mine. Scara era foarte înaltă, dar căpiţa era şi mai mare. Aşa că după ce nu mai avui scară, mă urcai ţinându-mă de fân, până la parul din vârf. Dar când am vrut să cobor înapoi, parcă cineva m-ar fi împins. Fânul de care mă ţineam s-a smuls înainte de a ajunge eu cu picioarele pe scară.

Am alunecat în jos rostogolindu-mă din vârful căpiţei înalte, până m-am izbit jos de pământul tare, lângă grapa care era lăsată acolo la umbra căpiţei. Nu ştiu cât am zăcut acolo fără cunoştinţă şi cu neputinţă să mă mişc. Când mi-am revenit mi s-a părut că toate oasele îmi sunt zdrobite. Respiraţia îmi era tăiată. Şi nişte junghiuri ca nişte cuie ascuţite simţeam în tot corpul. Capul mă durea şi îmi vuia ca o moară.

Bunica gândindu-se că sunt pe uliţă la copii, nu mă căutase. Când m-a găsit într-un târziu, îmi mai revenisem, dar eram galben ca ceara... Eu nu i-am spus ce am păţit, iar ea nu s-a mai gândit din ce mi s-a făcut rău. Mă ştia slăbuţ şi nu voia să mă necăjească. M-a aşezat iarăşi în pat şi m-a lăsat să dorm.

Mă gândeam ce bine totuşi că n-am căzut în grapă. Cu siguranţă că acolo aş fi rămas mort şi zdrobit de tot. Înţelesesem eu că nu trebuia să mă sui acolo şi de aceea n-am mai spus la nimeni ce am păţit. Dar cum să înţeleg atunci ceva despre mila şi grija Tatălui Ceresc, care m-a izbăvit să nu cad în grapa aşezată cu colţii în sus, chiar lângă locul unde căzusem eu.

În anul următor, tot vara, o altă primejdie mă pândea. Războiul se sfârşise, dar nu se sfârşiseră şi stările de vrăjmăşie dintre oameni! Ardealul revenise la români, iar judeţul nostru Bihor era tăiat în două de graniţa cu Ungaria, jumătate rămăsese dincoace, jumătate dincolo. Acolo în Ungaria rămăseseră mulţi români, aici rămăseseră mulţi unguri. Între aceste două popoare n-a fost niciodată pace deplină, iar acum ungurii erau şi mai furioşi din cauză că le fusese luat Ardealul pe care îl stăpâniseră aproape o mie de ani.

Peste frontieră veneau noaptea multe bande înarmate şi în stările acelea tulburi căutau să mute hotarul cât mai încoace, iar ai noştri îl mutau înapoi. Aveau loc multe lupte şi ura făcea mult rău şi într-o parte şi în alta. Atunci au fost ucişi mulţi nevinovaţi şi dintre ai noştri şi dintre ai lor.

Cu câteva sute de ani mai înainte, nişte demnitari ai Ungariei, strămutaseră din inima Ungariei în ţinutul nostru câteva sate întregi cu un mare număr de unguri şi îi aşezaseră în locurile noastre cele mai bune. Ca să fie aici în mijlocul românilor ca un cap de pod al lor. Cea mai puternică dintre aceste localităţi curat ungurească era vecină cu satul nostru. Stăpânirile maghiare le făcuseră lor multe înlesniri, pentru a cuprinde prin cumpărare cât mai multe pământuri de la noi. Românii erau în toate privinţele nedreptăţiţi de acele stăpâniri.

Cu timpul hotarele acestor sate ungureşti s-au tot lărgit cuprinzând ogoarele până aproape de grădina noastră. Vitele lor păşteau până lângă noi şi plugurile lor arau tot mai mult pământ al nostru. Din pricina asta erau foarte mândri şi dispreţuitori faţă de ai noştri. Dacă vitele unora dintre ai noştri scăpau în hotarele lor, se răzbunau cumplit şi pe vite şi pe oameni. Din pricina asta au avut loc multe încăierări între ai noştri şi ai lor. Ei aveau arme şi trăgeau şi cu armele după ai noştri, ori veneau cu ciomege şi pari fugărindu-ne până în casele ori în ascunzătorile noastre. După revenirea Ardealului la România, încă câţiva ani, au tot continuat aceste lupte şi ameninţări între ai noştri şi ai lor.

În vara de care vorbesc fiind încă îndată după primul război, aceste lupte erau încă în toi. Ungurii nu se puteau obişnui cu noua stare de lucruri şi căutau pretutindeni provocări şi răzbunare. Mulţi dintre ai noştri au fost atunci atacaţi noaptea sau ziua în ascuns, fiind găsiţi morţi pe câmp ori rămaşi dispăruţi pentru totdeauna.

În vara aceea într-o zi caldă, nu ştiu ce mi-a venit mie să mă duc singur departe în jos pe Luncă, unde nu mai mersesem decât rar şi cu alţii la pescuit, ori cu ai noştri la muncă. Acum era chiar pe la amiază şi pe câmp era pustiu, fiindcă era între sapă şi seceră. Una se terminase iar cealaltă nu începuse.

Un ungur voinic care era dincolo de Luncă la coasă, îndată ce m-a văzut că sunt singur lângă Lunca cea plină de arini şi de răchite, iar pe câmp nu-i nimeni - se grăbi să vină şi să mă cheme la el. Avea în mână un cuţit şi se făcea că taie o nuia. Zicea că-mi face o fluieră de răchită şi să merg să prindem peşti în Luncă. Eram foarte aproape când dintr-o dată un puternic gând de primejdie mă înspăimântă zicându-mi:

- Fugi că vrea să te omoare! Nu vezi cuţitul la el?

Am rupt-o numaidecât la fugă spre casă cât puteam. Până ce a ieşit el din Luncă să mă prindă, malul dintre noi fiind înalt - eu eram destul de departe ca el să mai fugă după mine. Era în plină zi şi se temea să nu-l vadă cineva de pe câmp. Aşa am scăpat şi atunci de o moarte sigură, tot prin înştiinţarea şi izbăvirea Bunului Dumnezeu.

În toamna următorului an murea bunicul meu după tată. Bunicul care îmi povestise mie acele neuitate povestiri din care mai târziu am tras şi eu multe învăţăminte, fiindcă tocmai pentru asta mi le şi povestise el... Fusese un povestitor neîntrecut, cu un glas plin de bunătate şi de înţelepciune. Multe din cele ce le-am scris mai târziu în cărţile mele de povestiri, - de la el le-am ştiut.

Nu avea decât ceva peste cincizeci de ani când a murit. A fost un om foarte muncitor în scurta lui viaţă şi harnic. A avut mulţi copii, dar nu i-au trăit decât trei, tatăl meu Constantin şi două fete, mătuşile mele Ance şi Catiţa.

Cea mai mare anume Ancea, din cauza unei boli din copilărie rămăsese cu o veşnică durere de cap şi cu un defect de auzire. Din pricina asta a fost tot timpul vieţii foarte necăjită şi dispreţuită. A căsătorit-o mai mult zestrea decât celelalte daruri ale ei. Dar n-a fost mai fericită nici în căsătorie. Foarte curând a murit. Toată viaţa ei mi-a fost milă de ea. N-o ştiu decât plângând.

Cealaltă soră a lui tata, Catiţa, era harnică şi credincioasă. O fire liniştită, tăcută, răbdătoare şi darnică. S-a căsătorit într-un sat mai departe, a avut şi ea trei copii. N-a trăit nici ea mult şi s-a îmbolnăvit de inimă şi de picioare. Apoi curând după sora ei s-a dus şi ea în Veşnicie.

E un dar de la Dumnezeu că oamenii cei mai buni şi cei care au suferit mai multe necazuri, nu trăiesc prea mult pe pământ. Poate că îi este rânduit fiecărui om o anumită măsură de necazuri în lumea asta. Şi cu cât omul şi-o împlineşte mai repede această măsură, cu atâta se duce mai curând la odihna şi răsplata veşnică de care s-a învrednicit prin răbdarea şi credinţa lui, suferind în lumea asta.

În ziua înmormântării bunicului meu, eu am prins un moment când în casa unde era sicriul lui, nu mai era nimeni. M-am dus şi am tras pânza albă de pe faţa lui - şi atunci o bobiţă de spumă i-a înflorit între buze spărgându-se. Mi s-a părut că este viu şi că vrea să-mi spună ceva. Dar n-a mai putut să-mi spună nimic.

M-a lovit o aşa jale şi durere în inimă încât am izbucnit în lacrimi şi nu mă mai puteam opri din plâns. Ce mult mă iubise pe mine bunicul meu şi ce mult îl iubisem şi eu pe el. Ce multe îmi spusese el când putea vorbi - şi ce mult simţeam că ar avea acum să-mi spună, când nu mai poate.

Ceva foarte adânc am simţit că se rupe în inima mea când am înţeles că-l pierdusem pentru totdeauna. Şi că tot ce mai avea el să-mi spună mie şi eu aveam să-i spun lui, - nu se va mai putea niciodată în lumea aceasta. Murise şi el tânăr ca şi tatăl său Daniel, mort tot de inimă şi tot la cincizeci de ani, pe neaşteptate în capătul grădinii unde mersese să vadă dacă nu vine feciorul lui - bunicul meu - cu carul de la pădure.

Cred că este foarte mare nevoie, cât suntem împreună cu părinţii noştri - sau cu copiii noştri - să ne împărtăşim unii altora cât mai multe - şi să ascultăm unii la alţii, mult mai mult decât o facem acum de obicei. Pentru că pe neaşteptate vine despărţirea între noi. - Şi atunci nu numai că părerile de rău ne vor umple de amărăciune pe cei rămaşi, toată viaţa, dar şi multe din cele ce le-ar fi folosit lor de la noi, sau nouă de la ei, le pierdem pentru totdeauna şi noi şi ei.

În prima săptămână după moartea bunicului meu - am început să merg la şcoală, după cum am spus în capitolul de mai înainte. Începusem să mă obişnuiesc la şcoală şi chiar să-mi placă, fiindcă acolo aveam în sfârşit bucuria să fiu împreună cu mulţi copii. Din lunile când începuse frigul şi nu mai mergeau vitele la câmp, veneau şi copiii vecinilor la şcoală, aşa că nu mai mergeam singur şi nici nu mai veneam singur. Însă toţi erau mai slăbuţi ca mine.

Ceea ce vreau să povestesc acum despre o altă primejdie de moarte prin care am trecut, s-a petrecut în prima vacanţă de Crăciun pe care am primit-o în iarna aceea. Încă de la începutul lunii decembrie ninsese mult, apoi urmase un îngheţ puternic care făcuse peste zăpadă un pod de ne ţinea şi nu se rupea cu noi. Aşa în Vale îngheţase că treceau şi căruţele peste ea.

Cu o zi înainte de vacanţă însă începuse să plouă şi un vânt cald crăpa gheaţa de pe Vale şi topea zăpada de pe toate dealurile încât începeau să curgă toate şanţurile şi răzoarele umflând şi umplând albiile apelor. Valea începuse să iese pe afară. Apele umflând gheaţa o rupeau şi o crăpau în lespezi mari şi groase pe care apoi o cărau grămezi la vale, izbind şi doborând cu ea arinii şi răchitele care abia se mai vedeau de ape. Aşa erau apele în ziua când noi primeam vacanţa de Crăciun şi veneam să trecem Valea spre casele noastre.

Puntea peste care treceam noi de obicei, era acum luată de ape şi nu te puteai apropia nici de departe de locul unde fusese.

- Haideţi să mergem în jos până la pod - le-am zis eu. Poate că vom putea trece pe pod.

Eu fiind cel mai mare dintre ei, toţi mă ascultau. Am luat-o înainte cu cei 4-5 copii câţi erau după mine.

Se însera repede căci ziua era mică, norii groşi şi începea să plouă. Am ajuns la drumul care ducea la pod, dar apele se revărsaseră şi peste drum şi curgeau mari şi tulburi rostogolind lespezi de gheaţă.

Podul se vedea sus peste albia apei, dar până acolo trebuia trecut prin şuvoiul acesta care curgea peste drum şi se vărsa mai departe întâlnind Valea. Ce mare era acolo unde se întâlneau aceste ape izbind lespezile de gheaţă care se încălecau grămadă cât casa unele peste altele, făcând un zgomot înspăimântător. Parcă şi acum le văd apele ce mari şi ce galbene erau. Şi ce zgomot fioros făcea gheaţa lor rostogolindu-se în grămadă de lespezi încălecate unele peste altele...

Nu ştiu ce îndemn puternic mă făcu să le zic celorlalţi:

- Eu mă bag în apă şi trec până la pod. Mă duc acasă şi vă trimit pe ai voştri după voi. Voi staţi aici până trec eu.

Mi-am ridicat sumanul şi trăistuţa cu cărţile ce le luasem să le citesc în vacanţă, nişte cărţi cu chipuri, - şi aşa încălţat şi îmbrăcat am intrat în apă. Dar n-am făcut decât vreo cinci paşi, până ce am nimerit într-o groapă făcută de ape. O lespede de gheaţă m-a lovit în piept şi m-a răsturnat pe spate, umplându-mi hăinuţele şi traista de apă. M-am ridicat cu greu în picioare, dar apele mă târau la vale printre bucăţile de gheaţă, spre mijlocul lor cel adânc şi învolburat. Încă puţin şi aş fi ajuns în matca cea adâncă în care m-aş fi cufundat pentru totdeauna.

N-am putut face nimic decât să strig: Doamne, scapă-mă!

Şi înainte cu o clipă de a fi prea târziu, nu ştiu de unde a apărut lângă mine un om cu o prăjină lungă care mi-a strigat:

- Apucă-te de prăjină cu amândouă mâinile şi ţine-te bine!

Mâinile îmi erau îngheţate şi îmi tremurau, dar m-am prins de prăjina lui - şi aşa m-a scos afară. Apa şiroia de pe mine şi eu tremuram de frig şi de frică. Ceilalţi copii plângeau şi ţipau de spaimă. Omul acela a dispărut nu ştiu unde lăsându-mă acolo, - nu l-am mai văzut.

M-am întors la ceilalţi copii şi le-am zis:

- Nu mai putem trece astăzi. Veniţi să mergem înapoi în sat. Am eu o mătuşă acolo şi vom dormi la ea.

Aşa am şi făcut. Când ne-a văzut mătuşa în ce hal eram ne-a dezbrăcat pe toţi, ne-a pus hăinuţele să se usuce peste tot prin casă şi aşa goi ne-am culcat în patul cald, unde am adormit duşi până dimineaţa. Când ne-am sculat era ziuă albă, hainele ne erau uscate şi vremea se înseninase frumos. Apele scăzuseră de tot, aşa că am putut trece fără nici o greutate, povestind acasă cu lacrimi tot ce am păţit.

Iar eu până în ziua de astăzi nu-mi pot explica altfel salvarea mea de atunci, decât ca pe o minune pe care Domnul şi Mântuitorul meu a făcut-o pentru mine, izbăvindu-mă în ultimul moment de la o moarte sigură.

Căci n-am văzut pe omul acela nici înainte cu câteva minute de a cădea în apă - şi nici după ce m-a scos din apă. De unde a venit şi unde s-a dus - nu ştiu. Nu-mi pot explica altfel decât că a fost Domnul meu Isus Însuşi, luând acest chip, pentru a mă salva.

Acestea au fost doar câteva din minunile prin care Dumnezeu şi Mântuitorul meu m-a salvat în chip tainic şi fericit de la moartea sigură. Dar câte altele ca acestea aveau să urmeze în viaţa mea prin anii ce aveau să vină.

Le-am înfăţişat pe scurt însă doar pe astea din primii mei şapte ani, pentru a arăta cât de mult sunt eu dator Domnului Dumnezeului meu. Şi cât de mult se cuvine să-mi trăiesc eu toată viaţa pe care o mai am, numai pentru slava şi slujba Mântuitorului meu care mi-a salvat-o.

Le-am mai povestit pe acestea şi pentru ca toţi cei ce s-ar mai afla în vreo primejdie, să capete deplină încredinţare că dragostea Domnului veghează asupra tuturor alor Lui. Şi Puterea Lui are totdeauna la îndemână mijlocul prin care să ne salveze, dacă noi chemăm din toată inima ajutorul Lui cu credinţă, în clipa necazului nostru.

Dar după ce ne-a salvat să nu uităm să-I fim recunoscători.

Slăvit să fie Domnul!