Tanti Burciu
Autor: Ortansa Stanga  |  Album: Mărturii  |  Tematica: Diverse
Resursa adaugata de ORTANSA in 07/02/2015
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 3 voturi

De obicei, poveştile încep cu "A fost odată..." şi au un sfârşit fericit.

Aceasta însă este o poveste amară despre sinceritate, credinţă, încredere, iertare, dar şi despre ipocrizie, cupiditate, înşelăciune, despre ocara adusă numelui de creştin.

Povestea lui tanti Burciu este povestea creştinilor anonimi, cunoscuţi de foarte puţini din jur, dar foarte bine cunoscuţi de Domnul Isus.

S-a născut undeva, într-un sat din Oltenia, într-o familie cu mulţi copii,  o familie copleşită de sărăcie. Pe la vârsta de doi ani, mama ei a părăsit tărâmul celor vii. Ce s-a întâmplat cu acei orfani nu se mai ştie. Dar pe la 13-14 ani, această fetiţă este adusă la Bucureşti de un frate mai mare şi încredinţată unei familii de evrei, care au crescut-o şi au iubit-o ca pe copilul lor. Aici a învăţat gospodărie, a învăţat să gătească, să brodeze, să croşeteze. Când a fost mai mărişoară, s-a angajat ca ţesătoare în fabrica pe care o deţinea această familie de evrei ca să-şi câştige traiul.

Timpul a trecut şi aflăm despre această tânără că a cunoscut un bărbat pe care-l chema Gheorghe Burciu şi cu care s-a căsătorit. Gheorghe fusese pe front. Era veteran de război. Acum, lucra pe tramvaie ca vatman. Ea era tot ţesătoare în fabrică şi lucra în trei schimburi.

Erau vremuri apăsătoare după război şi multe lipsuri. Amândoi munceau din greu. Aveau o căsuţă în zona Vitan, pe care tanti Burciu o ţinea curată ca un pahar. Peste tot erau lucruşoare făcute de mâna ei. Acolo au locuit până când s-a decis demolarea acelui cartier şi au fost mutaţi la bloc, undeva în cartierul Berceni.

Mai ştim că visul celor doi de a avea un copilaş s-a spulberat într-o iarnă când, însărcinată fiind, tânăra mămică a alunacat şi a căzut. Copilul s-a născut mort, iar altul nu le-a mai fost dat.

În vremea aceea, tanti Burciu mergea la o biserică, dar era un dor în sufletul ei care o îndemna să caute altceva. Într-o noapte, a avut un vis în care i se indica o adresă dintr-un anumit cartier al Bucureştiului. Uimită de precizia adresei, a mers, a căutat strada, a întrebat. Când a întrebat de număr, i s-a răspuns, cu un soi de condescendenţă, că acolo "este o casă a pocăiţilor"!

Era o clădire sobră, fără cruce, cu un singur nivel, situată într-o curte mică. Uşa de lemn de la intrare era încastrată într-o arcadă, iar deasupra, un balcon îngust ascundea o uşă dublă, sfertuită în ochiuri de sticlă.

Bucuroasă că a găsit locul, a venit într-o duminică dimineaţă. A intrat în curte, a urcat cele trei trepte de la intrare şi a ajuns într-o săliţă. A fost întrebată, cu blândeţe, ce caută şi i s-a spus că serviciul de dimineaţă nu este public, dar că de la 10.30 este adunare pentru toată lumea. Atunci a auzit Cuvântul adevărat, predicat de marii oameni ai credinţei din vremea de atunci, şi L-a primit în sufletul ei pe Domnul Isus Cristos. Adunarea aceea a devenit pentru ea locul cel mai scump, în care îşi găsea alinarea şi bucuria, care-i dădea putere şi speranţă, locul unde Îl găsise pe Domnul sufletului ei, care-i dădea siguranţa vieţii veşnice.

Cel rău însă n-a lăsat-o să se bucure. Soţul ei, când a aflat că s-a pocăit, a început s-o prigonească; odată, venind de la adunare, n-a lăsat-o să intre în casă şi şi-a petrecut noaptea în curte. Dar, cu blândeţe, cu răbdare şi cu înţelepciunea pe care o pune Dumnezeu în copiii Lui, a reuşit să-l înduplece pe Gheorghe să vină şi el la Adunare. Auzind ce se spunea acolo s-a întors şi el la Dumnezeu şi mare era bucuria lor căci, de acum. veneau amândoi şi se puteau bucura împreună de iertarea păcatelor şi de mântuirea pe care o căpătaseră prin jertfa Domnului Isus Cristos şi prin credinţa în El.

Cei doi soţi s-au implicat în lucrarea Domnului în mod practic. După ce-şi terminau serviciul, mergeau la familii cu mulţi copii şi îi ajutau în gospodărie cu ce era nevoie. Gheorghe spărgea lemne,  curăţa zăpada, ajuta la reparaţii, iar ea îngrijea de copii, ajuta la spălat, la călcat, făcea mâncare.

Aşa erau pe atunci creştinii! Domnul Isus se vedea în faptele lor. Nu-i ruga nimeni, se ofereau şi-i  ajutau cu bucurie pe cei în nevoie, îi mângâiau şi-i îmbărbătau pe cei apăsaţi şi întristaţi, pe cei cu mulţi copii, ca şi pe cei în vârstă, neputincioşi.

Anii au trecut şi peste soţii Burciu. Ajunseseră şi ei la pensie, îngreunaţi de ani.

Gheorghe avea un nepot spre care s-au îndreptat speranţele lui de a avea un sprijin la bătrâneţe. Dar nepotul acesta voia doar casa lor. Mult s-a supărat bătrânul Burciu din pricina lui, iar, într-o zi, inima lui, greu încercată în viaţa  zbuciumată pe care a avut-o, la care s-a mai adăugat şi dezamăgirea provocată de nepot, s-a  oprit, iar el a plecat la Domnul.

Tanti Burciu a rămas singură. Suferinţele vieţii o aduseseră într-o stare de mare slăbiciune. Se pare că avea şi ea o boală de inimă. Povestea că de multe ori îşi pierduse cunoştinţa pe stradă, ba  chiar odată căzuse şi pe linia de tramvai.

Avea o nepoată pe care a rugat-o să o îngrijească. Dar nepoata, "credincioasă", nelipsită de la Masa Domnului, n-a acceptat decât în schimbul casei. S-a purtat rău cu ea şi tanti Burciu a renunţat s-o mai solicite. Mai mult  ajutor   a găsit la o vecină din bloc, care-i mai spăla rufele, îi făcea cumpăraturi şi-i mai aducea de mâncare.

Între timp, a apărut o familie de "credincioşi", soţ şi soţie, G. şi L., care au pus ochii pe apartamenul bătrânei. La început s-au arătat îndatoritori, amabili. Nu şi-au arătat intenţiile. Tanti Burciu a avut încredere în ei - doar erau din Adunare! - şi i-a primit cu bucurie. După experienţa pe care a avut-o cu nepoata, s-a hotărât să nu mai vândă nimănui casa şi s-o lase Adunării.

Dar sănătatea ei s-a deteriorat accentuat. Într-o vară, a răcit şi a făcut o pneumonie. A fost văzută de un medic din Adunare şi i s-a dat un tratament. "Credincioasa" L., asistentă medicală, i-a făcut injecţiile. Cât de cât s-a pus pe picioare. Însă cei doi soţi, crezând că nu mai avea mult de trăit, au apelat la un avocat, tot "creştin", rudă cu ei, au făcut acte de preluare a casei, au venit într-o seară la bătrână, ştiind-o într-o stare de confuzie cauzată de boală, şi au pus-o să semneze, fără să-i spună ce semnează. A doua zi, vecina miloasă din bloc a descoperit că tocmai o deposedaseră de casă.

Şi asta n-a fost tot.

Pe când trăia, soţul ei a făcut două CEC-uri pe care, din puţinul lor, au pus nişte economii pentru vremuri de neputinţă. "Binefăcătorii" au scos şi acei bani şi i-au mai luat din casă şi bruma de lucruri de oarecare valoare, în schimbul "îngrijirii".

Tanti Burciu era vizitată aproape în fiecare lună de două surori care o iubeau nespus. Ele îi aduceau alimente şi medicamente s-o întărească. Biata bătrânică era distrusă de pierderea casei. Le-a spus celor două surori că, dacă n-ar fi credincioasă şi nu L-ar iubi pe Domnul Isus, ar înghiţi toate medicamentele ca să moară. Nu mai putea nici să se roage şi nici să pună mâna pe Noul Testament. A mărturisit că o ura pe acea "creştină" L.

Surorile au îmbărbătat-o cum au putut şi s-au rugat pentru ea. Dar tanti Burciu era pradă deznădejdii.

Pasul următor al celor doi a fost telefonul. I l-au desfiinţat. Vecina din bloc o ajuta în continuare şi a fost atât de revoltată de purtarea "pocăiţilor", că a vrut să cheme o televiziune să vadă toată ţara cum este îngrijită o bătrână neajutorată, căreia i s-a luat casa. Femeia aceasta s-a dus şi la Adunare să vorbească cu şeful cultului.  Dar nu s-a întâmplat nimic... Au fost anunţaţi şi alţi fruntaşi ai adunării de abuzurile celor doi, "creştini" cunoscuţi. Dar nu s-a întâmplat nimic... Şi cele două surori s-au dus la fraţii cu răspunderi. Dar nu s-a întâmplat nimic...

La o vizită ulterioară a celor două credincioase, tanti Burciu le-a spus că reuşise să ierte. Acum putea să se roage şi să citească. Domnul Isus era cu ea şi-i adusese pacea.

După casă, după bani, după lucruri, după telefon, au urmat cheile. Au încuiat-o în casă... Ca să nu plece. Era un firicel de om, abia se mai ţinea pe picioare, iar ei se "temeau" să nu plece! Vecina nu mai putea intra la ea s-o ajute. Au venit şi cele două surori şi n-au putut să intre. 

Mai veneau "stăpânii" din când în când şi-i aduceau câte ceva de mâncare. "Ca la câini..." - spunea tanti Burciu...

Şi-ntr-un decembrie, când una dintre cele două surori s-a dus s-o vadă, în casă locuia altcineva.

Tanti Burciu se mutase.  În cer.

 

  

Până în acest moment nu au fost adăugate comentarii.
Statistici
  • Vizualizări: 1600
  • Gramatical corect
  • Cu diacritice
  • Conținut complet
Opțiuni