Interfața site-ului a fost îmbunătățită și mai sus vedeți săgeți care indică unde se află acum fiecare element principal de navigare și căutare.

Fiica rătăcitoare a venit acasă
Autor: Veronica Lupascu  |  Album: na  |  Tematica: Experiente cu Dumnezeu
Resursa adaugata de veronical in 14/10/2013
    12345678910 10/10 X
Media 10 din 2 voturi

 

Nu aş fi crezut niciodată că Dumnezeu este viu. Citeam biblii pentru copii când eram mică şi credeam cu toată inima, deşi nu ştiam, exact ce credeam şi poate era mai bine aşa. Lăsaţi copiii să vină la mine. Copiii nu raţionalizează ceea ce cred, nu pun la îndoială, nu încearcă să justifice. Crescând, ne cresc şi îndoielile. Ce ironie! Cei pe care noi îi considerăm cei mai slabi şi neajutoraţi sunt de fapt cei mai puternici în credinţa lor. Cam toate sunt cu capul în jos în lumea asta… învăţăm din cărţi şi filme că moartea este un sfârşit, o durere, un chin, când de fapt moartea este o victorie; învăţăm că trebuie să fii frumos şi deştept ca să reuşeşti în viaţă, când de fapt toate lucrurile lumeşti spre care tindem sunt nimicuri fără sens; societatea ne spune că trebuie să facem bani, ca să ne simţim cât de cât oameni, când de fapt banii te îngroapă şi mai tare în griji, stres, burnout, şi de multe ori o nefericire din aia care duce până la droguri, alcool şi sinucideri. Lumea asta e cu picioarele în sus, nici nu-mi dau seama cum putem să spunem că aparţinem acestui loc.

 

Credinţa mea s-a risipit în adolescenţă, când, departe de casă, am început să caut alte „plăceri”. De la răzvrătire şi libertinism faţă de părinţi şi şcoală, la relaţii sexuale cu tot felul de parteneri pentru care nu simţeam nimic. Venind totuşi dintr-o familie tradiţional ortodoxă, am decis pe la 17 ani să mă mărturisesc preotului într-o duminică din postul mare. „Sentinţa” (aşa o percepeam atunci) fusese să fac nu mai ştiu câte mătănii şi în acel moment am decis că Dumnezeu nu există şi că totul este o poveste de adormit copiii. În acel moment am început să mă răzvrătesc şi faţă de Dumnezeu, să vorbesc urât despre tot ce până atunci însemna cât de cât ceva divin. Citeam cărţi ca să mă conving că am dreptate. Râdeam de cei care cred. Îi confruntam cu cuvinte grele pe cei care încercau să-mi vorbească despre Isus. Ai mei nu bănuiau nimic. Când mergeam în vacanţe eram fetiţa cuminte pe care au crescut-o. 

 

Râd acum când îmi amintesc că în timpul facultăţii frecventam un club de poezie. Câteva minţi de copii încercam să înţelegem conceptul de empatie şi cât de greu este să empatizezi cu cineva. Credeam atunci că tot procesul acesta ar fi rezultatul unui efort inimaginabil din partea unei persoane. Acum îmi dau seama că toată puterea asta are o sursă sigură şi de fapt e mult mai simplu decât părea. 

 

Vroiam să plec din ţară. Nu „aparţineam” acelui loc. Am dat la limbi străine, ca să pot pleca mai uşor, dar, pe lângă asta, îmi făcusem şi conturi pe fel de fel de site-uri de dating, în timp ce oricum aveam relaţii ne-virtuale. Târziu mi-am dat seama că de fapt mă expuneam lumii întregi ca pe o marfă. 

 

Însă credeţi că Sfântul Duh nu navighează şi El/Ea pe net să vadă ce mai e de făcut? :) Schimbarea a venit când în încercarea de a găsi pe cineva cu care să pot ieşi din ţară, mi-a scris mesaj un tip care, culmea, nu vroia nimic amoros de la mine, ci doar nişte servicii neprofesioniste de traducere. În scurt timp ne-am apropiat foarte tare. 

 

Când mi-a spus că este creştin şi că merge regulat la biserică, unde are şi activităţi fel de fel, mi-am zis Ok, trecem şi peste asta, îi explic eu pe urmă care e realitatea. Trecusem de adolescenţă, nu mai eram rebela de la 16 ani. Ştiam că vreau altceva de la viaţă, dar nu ştiam ce exact. Ştiam că există ceva mai mult, dar nu puteam ghici ce exact. Cărţile pe care le citeam nu făceau nimic decât să mă amăgească şi mai tare sau îmi vorbeau despre iluzii despre care vroiam să cred că sunt reale. 

 

Atunci mă îndrăgostisem până peste urechi de cel care 3 ani mai târziu a devenit soţul meu în Hristos. Totul părea un şir de coincidenţe frumoase, dar de fapt era Isus Cel care mă vroia înapoi, Isus îşi căuta oaia pierdută în mulţime. Sunt convinsă că ne-a făcut cuplu ca să putem împărtăşi şi trăi în El, să putem să ne creştem o familie în El, dar motivul cel mai puternic a fost dorinţa Lui ca eu să revin acasă.

 

Este o minune, nu credeţi? Ei bine, atunci credeam că totul este în mare parte meritul meu şi al inetrnetului. Însă acum recunosc că atunci de fapt nu meritam ca soţul meu să se îndrăgostească de mine. Mă bucur însă din suflet că Tăticu nu caută să vadă dacă merităm ceva sau nu, un sistem de apreciere pe care tot noi ni-l impunem de fapt. 

 

Când am intrat prima dată în biserica evanghelică/penticostală, bineînţeles că am început să resping şi să critic totul. Credeam că toată lumea e făţarnică, toţi îmi zâmbesc din pură politeţe şi că trebuia să mă port cât mai frumos ca să fac impresie. Nimic din toate astea nu era adevărat. Am ascultat o slujbă într-o limbă pe care nu o cunoşteam şi totuşi nu ştiu cum, dar lacrimile mi-au curs şiroi timp de 2 ore. Apoi am mers la o tabără creştină unde am cunoscut o sumedenie de tineri îndrăgostiţi de Dumnezeu. Nu-mi venea să cred, eu ştiam că doar bătrânii se roagă şi merg la biserică. Mintea mea rătăcită îmi spunea că trebuie să fie ceva care îi atrage pe tinerii ăştia. 

 

Într-o seară toată lumea se ruga şi practic inconştient am început să mă rog şi eu. Cu ochii închişi ziceam: Doamne, dacă exişti cu adevărat, dă-mi un semn să ştiu şi eu că e aşa. Atunci am simţit foarte puternic mirosul de tămâie. Am deschis ochii să văd dacă arde ceva, dar nu era nimic. Pe atunci eu încă-L asociam pe Dumnezeu cu clădirea unei biserici ortodoxe, nu puteam să mi-L imaginez în afara unei biserici. Asta a fost minunea mea. Prin acel miros de tămâie am ştiut că El era şi acolo, in the middle of nowhere, şi că El de fapt e peste tot şi e omniprezent. 

 

Acesta a fost primul meu moment de revelaţie, însă foarte curând a trebuit să plec. Un alt an la distanţă şi conversaţii pe chat. Un alt an în care eu L-am negat pe Dumnezeu. Diferenţa acum era doar că la un oarecare nivel acceptasem faptul că soţul meu e creştin. Într-o seară discuţia noastră pe chat s-a transformat într-o predică frumoasă, îmbibată cu cântece de Hillsong şi Jesus Culture. Tot atunci mi-a spus: „As for me and my household, we will serve the Lord” (Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului. Iosua 24:15). Atunci am realizat (tot raţionalizând) că dacă vreau să fiu cu bărbatul pe care-l iubesc, trebuie fie să-L accept pe Isus Dumnezeu în viaţa mea, fie relaţia asta nu mai avea viitor. Nu exista cale de mijloc. Începeam să mă gândesc: „ei, cât de rău poate fi? Mă voi obişnui… e doar un nou stil de viaţă…”. I-am spus că îi accept „stilul de viaţă”, dar că nu am de gând să mă botez, convertesc, ori whatever. El nu mi-a zis nimic atunci, dar abia pe urmă mi-a spus ca a început să se roage pentru mine. 

 

După vreun an, am putut în sfârşit să merg legal la el. În câteva luni după aia ne-am căsătorit şi Dumnezeu ne-a binecuvântat cununia. Peste un an jumătate am decis să mă botez. Soţul meu nu m-a rugat niciodată să o fac, în ciuda celor ce cred părinţii mei despre această „convertire”. Părinţii mei nu s-au împăcat cu gândul că eu nu mai sunt în cult ortodox, dar eu ştiu că avem un singura Tată şi un singur Dumnezeu şi mă rog să înţeleagă la un moment dat cât de mult ne iubeşte pe toţi. Am cunoscut fraţi care ne-au ajutat enorm în perioade sau momente dificile şi aceste gesturi total necondiţionate mi-au întărit şi mai tare credinţa. Am început să ascult Cuvântul şi să-L şi înţeleg, nu doar să-L aud. Mă minunez de fiecare dată cât de frumos este Dumnezeul nostru şi cât de bun este El pentru noi, cât de multă dragoste… love, love, love!!!

 

Prietenii mei nemântuiţi mă întreabă cum de reuşim să ne înţelegem aşa de bine. Le spun că nu suntem singuri în această relaţie, ci Sfânta Treime ne guvernează relaţia şi că de fapt căsniciile sunt simple astfel. O prietenă mi-a zis la un moment dat: „Parcă aţi trăi în sânul lui Dumnezeu!” şi eu i-am spus „Păi aşa şi este!”

 

Tatăl m-a iertat pentru toate prostiile pe care le-am făcut şi m-a primit înapoi în braţele Lui, la sânul Lui. Sunt sigură că a dansat şi sărit în sus de bucurie când m-am îndreptat spre El, prin unicul drum şi pe unica uşă – Isus. 

 

Recent am aflat că soţul meu e bolnav. E oarecum grav, dar manageable. Bineînţeles că a fost un şoc la început, dar ne dăm seama că prin credinţă şi bolile nu sunt altceva decât o rutină. Tatăl le face pe toate simple. Credem că îl poate trata deplin, chiar dacă medicii spun altceva. Oricum, când eşti creştin, ştii că Isus a învins demult moartea pentru tine şi că bolile te aduc doar cu un pas mai aproape de această victorie, haha :) Lăudat fie Domnul!

 

Aceasta e povestea noastră. Tatăl să vă binecuvânteze şi să vă umple de har! Sfântul Duh să vă umple inimile şi casele de prezenţa Sa şi Isus să vă îmbrăţişeze în căldura braţelor Sale. Amin!

Statistici
  • Vizualizări: 2098
Opțiuni